Dacă-aberatii pe cate un rand-

Aş săruta cerul numai ca să râvnesc după gustul noroiului.

Aş căuta adevărul numai ca să mă blestem că nu am trăit misterul.

Aş vrea să fiu fericită ca să plâng după un strop de durere.

Aş ţinti stelele numai dacă aş şti că mă frâng în ramura unui copac de deasupra capului.

Aş căuta apa numai pentru a putea muri de sete în faţa ei, admirându-i perfecţiunea.

Aş citit gândurile numai ca să le urăsc şi mai tare pe ale mele.

Aş cânta la vioară numai dacă aş şti că pot ucide astfel.

Aş citi în stele numai ca să aflu viitorul şi să-l distrug.

Aş sparge sticlă numai ca să ştiu că îmi pot răni picioarele în cioburi.

Aş alunga dragostea din viaţa mea numai pentru a simţi ceva mai intens: lipsa ei.

Mi-aş vinde ochii pentru o bucată de inimă care să îmi pompeze în continuare durerea.

Aş ucide un om numai ca să-i vad privirea din ochi care spune că mă iartă.

Aş săruta o persoană numai dacă aş şti că voi muri în momentul în care voi fi departe de ea.

Aş vrea să trăiesc în umbră pentru ca atunci când aş ajunge la lumină să-mi sângereze ochii de durere.

Aş ridica ochii din pământ numai dacă aş şti că văd Iadul.

Aş scrie o carte numai ca să o ard până să apuce să o citească cineva.

Aş închide ochii numai dacă aş şti că nu îi voi mai deschide niciodată.

Aş arde ceva numai pentru a asista la propria-mi combustie.

Aş respira numai dacă aş şti că înghit fum.

M-aş îmbrăca în alb numai ca să regret că nu port negru.

Aş spera doar la fericirea de a muri din durere.

M-aş împăca cu mine doar în clipa morţii, dar nu m-aş ierta decât în momentul renaşterii.

Dacă aş avea o a doua şansă, aş face acelaşi lucru, numai că aş comite mai multe greşeli.

Pff...

Să plângi pentru ceea ce nu ai, pentru ceva la care nu ai avut ocazia să participi, nu ai putut sa te dedici. Aş dori să fiu arcuşul unei viori… frecarea dureroasă pe corzi, durere, durerea care creează. Aş vrea să fiu un Înger, un Înger care nu a cunoscut Raiul. Aş vrea să fiu un Demon, un Demon subjugat de liniştea unei nopţi de toamnă, o creatură damnată să trăiască în lumină. Aş prefera să fiu orice, numai om nu. A fi om e cel mai mare blestem? Eu cred că există unul şi mai mare… a fi neom. A-ţi nega firea şi în acelaşi timp a-ţi dori cu ardoare să ucizi neomul din tine. Egoismul. E ca şi cum iubeşti ceva, ceva ce îţi face rău dar nu îi poţi da drumul. Ar fi ca şi cum ai nega neomul din tine. Dar dacă negi şi acea parte… ce îţi mai rămâne? Nimicul. Nimicul infinit care aparţine acelei nevoi de a avea ceva. Plâng după ceea ce nu am, deoarece nu pot plânge pentru ceva ce am. Nu îmi aparţine nimic, deoarece nu am forma necesară pentru a fi în posesiunea unui lucru. Tânjesc după ceva ce nu am simţit niciodată, am nevoia să mă alimentez frenetic cu acel lucru, chiar dacă ştiu că poate ucide. O formă de masochism dusă la extrem? Posibil… Dar îmi place să o numesc doar nevoie, nevoia unei vieţi tulburătoare… De ce? Deoarece îmi e teamă de viaţa în care faci doar compromisuri, viaţa în care te mulţumeşti cu puţin. De ce să aleg lumina şi claritatea când pot alege ceaţa şi întunericul. Şi aici nu mă refer la Iad sau Rai, dar chiar şi aşa, ce ar fi Raiul fără Iad? Iadul poate exista singur, nu şi Raiul; are nevoie de altceva care să te facă să ţi-l doreşti nu neapărat pentru ceea ce reprezintă el, ci pentru frica de a cădea în cealaltă extremă. Dacă ar fi să aleg între durere şi fericire… Durerea, jalnica şi nemuritoarea durere, deoarece, atunci când voi avea un moment de fericire, plecând de la ipoteza că va exista unul, voi şti să-l apreciez, pentru ca apoi să fiu distrusă de intensitatea durerii care îşi ia revanşa. Apus sau răsărit? După fiecare răsărit ştii că există un apus, dar nu ştii niciodată dacă acel apus, dintr-un anumit moment, e ultimul. E ca şi cum ai alege între „a crea” şi „a ucide”. Ştii cu siguranţă că dacă ai creat ceva, îl poţi ucide, dar odată ucis, nu există certitudinea unui nou început. Şi ce ar putea fi mai frumos, dacă nu să poţi asista la sfârşit. Îmi pare rău că nu am văzut căderea Romei, că nu am văzut cum a fost distrusă Biblioteca de la Alexandria. Nimic nu se compară cu grandoarea unui lucru care moare. Aş fi vrut să pot vedea Roma în flăcări… Cum se consumă în propriile mizerii arse, în carnea sclavilor şi aurul nobililor şi cum din cenuşă nu se ridică decât fumul. Momentan trebuie să mă mulţumesc doar cu privilegiul de a asista la propria-mi combustie.

Monolog

Dacă aş avea ocazia să spun ceea ce vreau să–ţi spun de atâta timp, dacă aş putea să ţip pentru a mă descătuşa de această banalitate a încercării de şoaptă, dacă aş şti cu siguranţă că asculţi ceea ce zic eu, atunci nu aş mai avea curajul să spun ceea ce am de spus. Tocmai această consumare a fiinţei mă face să am ceva să-ţi spun. Tocmai acest lucru îmi oferă un scop. Scopul de a-mi face un monolog, de a-l modifica în încercarea de a fi cât mai perfect, totuşi, această siguranţă ca nu vei fi niciodată interesat de ceea ce îţi zic mă face să continui acest monolog, această încercare de a-mi exprima părerea, o părere pe care nu o vei auzi niciodată. Sau certitudinea că nu ai putea să o înţelegi? Dar nu este acelaşi lucru? Este ceva ce îmi aparţine mie, ceva ce rămâne şi se consumă în mine. Numai gândindu-mă că ai putea să auzi acest lucru pe care tânjesc să ţi-l spun îmi demonstrează banalitatea monologului, banalitatea proprie-mi fiinţe.

"Corp" in declin...(sadic)

Cu o încercare zadarnică încearcă să-şi îndepărteze pielea de pe muşchi. Zgârie şi zgârie, dar fără rost. Se gândeşte că ar fi mai uşor să o facă cu un cuţit, dar unde ar mai fi satisfacţia de a simţi carne proaspătă sub unghii? Se opreşte. Se uită la mâinile pline de zgârieturi. Începe să plângă. De ce eu? Cu o ultimă încercare de a ieşi din acel corp se trage de păr cu putere. Trebuie să fie o mască, doar o mască. Zadarnic. Nu e nicio mască, nimic, doar propriul corp. Un corp blestemat în care s-a născut. Un corp pe care îl urăşte. Nu îşi aminteşte să fi greşit cu nimic pentru a fi strâmtorat de această cuşcă de celule vii. El nu merită să treacă prin asta. Nici nu îşi aminteşte când şi-a dat seama că îşi urăşte imperfecţiunea şi neputinţa corpului. Poate că s-a întâmplat până să treacă prin cumplita situaţie. Posibil să se fi întâmplat chiar atunci când a întâlnit-o. Frumuseţea ei nu se compara cu banalitatea lui. Erau atât de diferiţi. Dacă nu ar fi fost corpul poate că ar fi reuşit o reuniune a fiinţei androgine, dar cu cât încerca să o strângă mai tare în braţe cu atât îşi ura mai tare corpul rigid, pe care nu îl putea modela şi lipi veşnic de al ei. Dar, cu siguranţă, şi-a detestat trupul şi neputinţa atunci când a văzut cum ea, cea pe care a iubit-o, este zdrobită pe parbrizul unei maşini. Dacă nu ar fi fost corpul acesta plin de imperfecţiuni ar fi ajuns mai repede, ar fi împins-o din faţa maşinii şi ar fi murit pentru ea. Şi-ar fi strivit cu bucurie carnea pentru ea. Dar nu a reuşita să ajungă. Când a ajuns lângă ea nu a putut face nimic altceva decât să-şi spele rănile în sângele ei. Trupul lui nu a reuşit să se descompună şi să-i acopere rănile. Nu a reuşit să-i dea înapoi bătăile inimii. Cu o ultimă încercare, nu a putut să o aducă la viaţă cu un sărut… basme. A stat acolo şi i-a numărat ultimele bătăi ale inimii, şi-a lăsat obrazul mângâiat de respiraţia ei limitată. Deşi ceea ce a făcut apoi, după ce ea a murit, unora li s-ar părea demonic, lui i s-a părut perfect normal. I-a sorbit sângele. Cu patima pe care un îndrăgostit bea primul pahar de vin cu persoana iubită. Şi totuşi el a pus mai multă pasiune. O patimă nebună de a o introduce în corpul lui pe vecie. Sau mai bine zis, până când se va duce şi acest corp. Acum, amintindu-şi, durerea parcă nu mai e atât de mare, ori e infinit de imensă şi nu îi mai simte limitele. Sângele ei făcea parte din el. Şi totuşi el vrea să iasă din acest corp. De ce? Pentru că i-a profanat sângele deoarece i-a găsit un aşa loc. Ar fi atât de uşor să moară…

Tu

Te simţi de parcă te-ai afla într-o vâltoare care te aruncă, te loveşte şi, în final, te îneacă. Valuri de mulţime vin şi se izbesc de tine. Şoapte continue, râsete isterice, ţipete şi înjurături, toate se atenuează până nu auzi decât un vâjâit continuu. Aceiaşi absurditate de idei îţi inundă capul. Aceleaşi raze de lună îţi irită retina. Aceleaşi fire de praf îţi zgârie pielea şi aceleaşi gaze de eşapament îţi usucă traheea. Aceiaşi continuitate şi repetare a acestor factori nocivi. Faci acelaşi pas la infinit şi respiri acelaşi aer îmbâcsit de fumul de ţigară. Imagini iluzorii, delirante care se desfăşoară în faţa ochilor ca un film vechi, fără sonor, prost montat. Dar cel mai important e ceea ce simţi în interior. Acea învălmăşeală de sentimente la fel de iluzorii. De la frică până la bucurie, nerăbdare, frustrare, nepăsare, până la cel mai persistent sentiment…ură. Ura că trebuie să trăieşti aceiaşi secvenţă atât de mult încât pare o infinitate. Ura că nu reuşeşti să distingi prin acele secvenţe decât chipul cel mai nedorit. Ura că eşti lovit şi că nu ţi se dă ocazia să ripostezi. Ură pentru că urăşti. O strângere, o expansiune şi o răsucire a propriei fiinţe. O încercare de scăpare. Dar nu se reuşeşte decât condensarea cu peretele numit piele, o condensare care lasă mucegaiul că pătrundă în adâncul fiinţei. Erodează, deteriorează şi calcinează ultimele încercări ale sufletului de a riposta valului de factori nocivi. Ai vrea să ai puterea să te rogi, dar nu ştii pentru ce. Convulsiile fiinţei sunt din ce în ce mai rare până încetează cu un click care a deconectat aparatul de la sursă. Ecoul click-ului îţi inundă urechile şi în loc să se estompeze este din ce în ce mai asurzitor. O goana frenetică îţi trece prin vene. Ultima doză de drog de care ai parte, ultimul val de adrenalină şi aceleaşi şoapte de fundal…

Ploaia sau ceva asemanator

Ploaia. Stau la adăpost şi totuşi simt cum fiecare firicel de ploaie mă loveşte şi se prelinge pe pielea mea degradându-mă, luând cu ea, prin fina prelingere şi ultimul praf de speranţă pe care îl mai deţin. O picătură, două, trei… Închid ochii pentru a-mi reţine lacrimile. M-am săturat să mă degradez cu apa sărată şi amară care izbucneşte din sufletul meu ca un gheizer în încercarea de a ajunge la cer, în penibila încercare de a întrece un vulcan prin măiestrie. Ating cu mâna tremurândă geamul rece. Amprentele mele arată atât de bizar pe geamul prăfuit. Seamănă cu amprenta pe care ai lăsat-o tu pe sufletul sau inima mea (încă nu mi-am dat seama pe care). Numai că amprenta ta e mai frumoasă, e mai atent crestată. Ca un fier încins. Şi totuşi sângerează, ca şi cum ai fi îndepărtat apoi crusta care se formase pentru a păstra esenţa în interior. Sângerez şi încă foarte grav. Un fulger îşi face loc printre cerul înnorat şi îmi deranjează vederea. Aşa cum zâmbetul tău îmi zgârie corneea. Ochiul meu încearcă în zadar să-şi modifice pupila după alternanţa lumină-întuneric, aşa cum eu am încercat să-mi modific visele după oscilaţiile tale. Aud lătratul prelung al unui câine în întunericul profund la fel de lugubru ca şi scâncetul sufletului meu. Încerc să-mi canalizez furia şi zgârii lemnul prost vopsit de la pervazul ferestrei. Sunetul produs îmi pătrunde până în creier şi dincolo de el, e un sunet pe care numai inima, sau sufletul, îl poate înţelege. E ca şi cel mai binefăcător sunet din lume. E ca strigătul de agonie al speranţei mele arse pe rug. Zgârii atât de tare dar tot nu mă simt mulţumită, aşa că încerc să-mi înfig unghiile în geam, să încerc să găsesc o cale de scăpare în ploaia care m-ar putea ajuta şi la dezintegrarea corpului. Îmi privesc unghiile lungi date cu o ojă neagră sărită şi roasă pe alocuri. Încerc să-mi găsesc scăparea, zgârii geamul atât de tare încât mi se rup unghiile. Lichidul cald, roşiatic şi cu miros metalic mi se prelinge pe toată mâna pentru ca apoi să se dezlipească de corpul meu şi să picure în praful de pe jos. Picătură cu picătură, aşa cum viaţa se scurge secundă cu secundă. Vântul îşi face loc prin crăpăturile adăpostului instabil. Deranjează câteva foi de pe o masă improvizată şi face flacăra lumânării să tremure, să se micşoreze la fel cum voinţa şi personalitatea mea a fost schimbată, umbrită şi mai apoi stinsă de egoismul tău. Rămân în întunericul binevoitor. Vântul vuieşte, cântă ceva melancolic, dramatic, demonic chiar pentru ultimele clipe care mi-au rămas. Picăturile de ploaie bat din ce în ce mai puternic în geam iar degetele mele continuă să sângereze. Un fluture se loveşte zadarnic de fereastra mea, un fluture minunat încearcă să pătrundă în adăpostul meu, zadarnic… venim din două lumi diferite. Şi totuşi se loveşte frenetic de geam, nu renunţă chiar dacă, cu fiecare lovitură se apropie mai mult de înfrângere, de invaliditate. Renunţă la zbor doar pentru că are impresia că aici e mai bine, doar o iluzie. Aşa cum eu am renunţat la idealurile mele, la ascensiunea mea în viaţă doar pentru o iluzie. M-am lovit de atâtea ori de geamul pe care îl închideai tu atunci când doreai. Fiecare picătură este ca un glonț în aripile fluturelui. Îi aud chemarea şi plâng. Bat cu palmele în geam… de ce? Nu aveţi pic de milă pentru o astfel de fiinţă, de ce să moară? Văd cum fluturele îşi finalizează ultima bătaie din aripi la fel de minunat ca şi cum ar fi fost prima. Ca şi cum acum ar fi realizat că va reuşi să zboare după ce a aşteptat atât crunta metamorfoză. Un tunet încununează prăbuşirea fluturelui. Ţip din spatele geamului. Un ţipăt care nu îmi aparţinea. Un ţipăt prevestitor de moarte. Ca o chemare spre locul în care nimic nu mai este viu decât izvorul de sânge care se mai scurge din mine. Îmi pun mâinile pe obraz pentru a verifica dacă mai trăiesc. Un fulger luminează geamul şi îmi văd reflexia. O necunoscută cu ochii din care s-a scurs culoarea odată cu machiajul, cu părul răsfirat de vânt sau de duritatea cu care neuronii mai fac sinapsele şi cu buzele crăpate. Mă uit prelung în geam şi zâmbesc. Am zâmbit pentru ultima dată ca şi cum ar fi fost prima dată când descopăr zâmbetul unui matur în care dragostea şi-a înfipt rădăcinile. Simt si acum gustul metalic al acestora, mi s-a închegat pe limbă, am lanţuri grele de rugină in loc de rădăcini.

Perfect

Cum e să îţi aştepţi moartea? Cioran spune că atunci când te sinucizi o faci prea târziu. Şi are dreptate. Sinuciderea mereu e o reacţie întârziată. M-am gândit la asta acum câteva luni. De câteva luni mă gândesc cum aş putea muri. Aş fi vrut să am şansa să încerc toate modalităţile de sinucidere pentru a şti cum să mor. Pentru a găsi calea perfectă de a muri. Şi m-am gândit mult. Nici acum, când a venit ziua şi stau pe marginea podului pentru a mă arunca nu sunt ferm convinsă că mor aşa cum trebuie. Îmi e frică. Dau dovadă de laşitate chiar şi în ultimul şi singurul moment în care mai pot lua o decizie care să conteze cu adevărat. Analizez decorul. Nu am nici cea mai mică şansă de a trăi. Odată ce mă arunc nu voi mai avea decât câteva secunde până să mă apropii de stâncile ascuţite de sub pod. Aş fi vrut să beau ceva acum, dar nu vroiam să se spună că m-am sinucis din cauză că eram beată. Era una din cele mai lucide decizii pe care le-am luat. Îmi scot căştile din urechi. Nu vreau sa profanez vre-o melodie cu moartea mea, sau nu vreau să-mi profanez moartea cu o melodie. Încerc să îmi imaginez senzaţia. Am frică de înălţime. Îmi e frică de moarte. În ultimele minute de trăit îmi înfrâng frica. Iau o gură de aer. O să-mi fie dor… Nu am nimic la mine. Nicio scrisoare de rămas bun, niciun bilet. Nu am cui să le adresez. Mă uit în sus. În speranţa de a găsi ceva, ceva care să mă facă să am puterea de a continua ceea ce mi-am propus. Stelele sunt foarte strălucitoare. Se spune că la moartea unei persoane cade o stea. La mine nu cred că va cădea nici măcar o jumătate de stea. Ar putea să cadă şi întregul cer că tot nu va mai conta. Vântul ţine cu mine. Îmi bate în spate. Era ca un îndemn spre moarte, spre nemurire. Sângele meu se va contopi cu acele stânci, cu acel pământ. Îmi simt respiraţia rece. Plămânii mă dor, sunt şi ei plictisiţi de această banalitate de a inspira şi expira. Inima încearcă să-mi iasă din piept. Poate că e singurul organ din mine care nu îşi doreşte să moară. Ciudat, având în vedere că ea a suferit cel mai mult. O aud cum plânge după viaţă. Închid ochii, dacă nu o fac acum nu o să am puterea să o mai fac. Fac pasul. Un pas mic pentru om dar un pas mare pentru iad. Cad… simt cum se dilată timpul. Aerul îmi biciuieşte faţa, nu mai aud nimic decât un vâjâit continuu şi stresant. De cum nu am mai atins podul am regretat ceea ce fac… o laşă până la capăt. Simt cum îmi lăcrimează ochii dar nu vreau să-i închid, o senzaţie de vomă chinuitoare, bătăile inimii mi se accelerează. Urăsc gravitaţia. Văd cum pământul se apropie din ce în ce mai repede spre mine. Ultimul val de adrenalină îmi vuieşte prin corp. Plâng… Durerea în momentul în care am atins stâncile a fost de neimaginat. O durere care mă acuza, mă condamna. Carnea cade sfâșiată de pe corp. Oasele îmi sunt zdrobite. Sângele îmi inundă vederea şi încearcă să iasă afară din corpul care a îndrăznit să se împotrivească legilor naturii. Simt atingerea caldă a sângelui, mirosul şi gustul dătător de viaţă. Aud fiecare strop care se loveşte de stânci. Aud fiecare strigăt de durere din corpul meu. Încerc să deschid gura pentru a ţipa, dar nu iese nici un sunet. Un strigăt mort, de îndurare, de iertare. Se pare că nu am ales sinuciderea perfectă, sper doar să mai am o şansă, cu siguranţă că data viitoare voi muri perfect…

Cutremur (ca o mica avertizare... unii pot considera aceasta postare sadica..)

Încerc să fac un pas. Incertitudinea mă pândeşte de oriunde. Dacă va mai fi încă un cutremur nu ştiu dacă voi reuşi să ies din clădirea asta până se prăbuşeşte, de fapt e imposibil. Cine dracu m-a pus să mă urc într-o astfel de clădire într-o regiune cu o astfel de activitate seismică? Încerc să-mi găsesc centrul de greutate dar îmi dau seama că nu îl pot repera. Nu mă pot repera pe mine. Frica îmi îngheaţă sângele în vene. Pun piciorul jos şi simt cum toată clădirea se clatină. Simt urletul mulţimii prinsă printre scânduri şi bucăţi de perete. Mă uit în jurul meu. Este o minune că am reuşit să rămân în viaţă. Toţi ceilalţi au căzut de aici câteva etaje bune. Aud un foşnet şi mă uit în stânga mea. Incertitudinea… reuşesc să ajung la locul unde ar fi trebuit să fie scările. Încerc să cobor. Reuşesc. Clădirea geme şi se clatină. Bucăţi de tavan cad în jurul meu. Mai am câteva etaje. Încerc să-mi găsesc drumul spre scara următoare. Nu pot aştepta să fiu salvată. Tot oraşul a fost afectat, de fapt, toată lumea a fost afectată. Încerc să mă agăţ cu mâinile de ceva dar nu pot să simt. Nu percep forma obiectului. Mai cobor cu greu un etaj. Încă unu şi sunt scăpată. Mă uit în jurul meu. O imagine apocaliptică mi se desfăşoară prin faţa ochilor. Văd sânge în jurul meu. Membre amputate, corpuri strivite, dar nu mai aud pe nimeni. Nu a mai rămas nimeni care poate fi salvat. Mai cobor cu greu încă un etaj. Încă un val de cutremur începe şi nu mă pot duce spre uşă. Începe o ploaie cu praf. Instalaţiile au cedat. Aud cum curge apă, sau sânge. Închid ochii. Încerc să zic o rugăciune dar nu îmi mai amintesc cum se face. Am impresia că îmi curg lacrimile dar nu le pot simţi sau percepe. Nu mă doare nimic dar ştiam că sunt rănită. Încerc să-mi încolăcesc mâinile în jurul unui stâlp care părea mai sigur. Dar nu pot simţi nici forma, nici textura. Nimic. Închid ochii şi cutremurul se opreşte iar. Îi deschid şi încerc să fac încă un pas când privirile îmi sunt atrase în mijlocul camerei în descompunere. Un corp. Un corp care a aparţinut unei persoane stătea acolo. Un corp deformat de cădere. Persoana purtase haine ca ale mele… arăta ca mine… era ca mine...era...

Bon appétit!

Încerc să văd dar e ceva ce-mi acoperă ochii. Ceva supărător de opac. Văd o realitate diformă, grotescă, modificată exagerat. Văd ceea ce mi se dă să văd. Nu sunt lăsată să aleg, mi se vâră sub nas o realitate iluzorie pe care trebuie să o înghit. Aşa se întâmplă în ziua de azi. Suntem condamnaţi şi învinuiţi pentru că nu vrem să avem o ţară mai bună. Se spune că noi suntem cei tineri, cei care trebuie să scoată ţara din… cenuşă, dar noi suntem omorâţi de fum înainte să avem şansa să încercăm. Suntem ca nişte embrioni aflaţi în placenta unei mame fumătoare. Suntem deformaţi de acţiunile voastre şi tot noi suntem vinovaţi. Ne distrugeţi viitorul prin distrugerea educaţiei, şi tot noi suntem vinovaţi. Spuneţi că o să faceţi şi că o să dregeţi şi apoi uitaţi. E adevărat, demonstraţi un singur lucru, aveţi o memorie foarte proastă. Suntem condamnaţi că plecăm din locul natal… şi de ce dracu să rămân? Ca să mai iau câteva doze de fum în plus. Sunteţi cei mai buni traficanţi, faceţi trafic cu conştiinţă şi tot voi apelaţi la conştiinţa noastră. Vă purtaţi de parcă mereu e sezonul asteniilor de primăvară. Sunteţi ca nişte animale de pradă, dar nu pot spune nici măcar asta. Animalele ucid de foame, nu de plăcere. Voi furaţi din dragoste, minţiţi din patriotism şi vorbiţi… degeaba. Mă supără sentimentul că sunt printre singurele persoane care realizează asta. Mă deranjează că mă simt ca un singur peşte care se strâmbă la rechin. Un peşte care nu ştie că acel rechin e mort. Un peşte condamnat să fi condus de un sistem mort. Şi am ciudatul sentiment că nu se mai poate face nimic… doar să gătim rechinul…

Durere.

Durere. E tot ceea ce simţi. Asta dacă poţi spune că mai simţi ceva. La stadiul în care te afli in acel moment nu mai poţi spune că simţi; nici nu ştiu dacă poţi spune că percepi durerea. Nici nu ştiu dacă poţi simţi ceva. Îmi amintesc că plângeam. Mă rănise mult ceea ce îmi făcuse lumea. Am ştiut de la început că nu voi avea parte de o viaţă fericită şi uşoară…dar niciodată nu mi-am închipuit asta. Aveam atâtea planuri… Îmi doream sa vizitez lumea, să învăţ, să petrec mai mult alături de prietenii mei, să trec prin toate greutăţile, să iubesc şi să urăsc cu aceiaşi inimă. Îmi doream să mă spăl pe dinţi în fiecare zi, să nu îmi pieptăn părul decât atunci când aş fi fost nevoită. Dar se pare că nu voi mai avea dreptul la asta… DURERE. Durere sub formă de dezamăgire, frustrare, exasperare, orice tip de durere… totul se aduna în mine, eram ca o sferă de energie care absoarbe toată durerea. Mă simţeam atât de plină. Totuşi simţeam cum tot ce adunasem în cei 17 ani ai mei mi se scurgea din trup prin toţi porii pielii. Plângeam…

!!! Era un strigat gâtuit, strigătul unui animal prins în capcană. Era ceva în acel strigăt, ceva… un claxon puternic. Mă uit spre dreapta şi nişte faruri mă orbeau. Era la fel ca în acele coşmaruri în care încerc să fugi dar nu reuşeşti. Te mişti cu greutate. Gravitaţia şi forţa de frecare, totul este împotriva ta. Am închis ochii… DURERE… i-am văzut pe toţi, dar îmi persista în minte imaginea lui. O putere neobişnuită mi-a trecut prin vene. Poate că era ultima încercare a corpului meu de a rămâne în viaţă. Am simţit ultimul val de adrenalină. Auzeam cum se făceau sinapsele prin întregul corp, eram conştientă de fiecare fibră musculară. Apoi adevărul m-a izbit în acelaşi timp în care m-a izbit şi maşina… îl iubeam… am fost aruncată cel puţin 5 metrii pe şosea. DURERE!

Vroiam să-i spun că mi-am dat seama, avea dreptate, dragostea nu vine la o anumita vârstă, nu..vroiam să-i spun că m-am înşelat..vroiam… Naiba să o ia de viaţă! Tânjesc atâta după ceva şi când capăt acel ceva vine moartea şi mă ia… îl iubeam nu am reuşit să îi spun asta… iar acum nu mai pot deschide gura… simt doar sângele care îmi iese ca o cascadă din gură… nu îi pot auzi nici vocea. Doar o şoapta continuă… nişte sirene departe de mine… i-am dezamăgit pe toţi. Ultimul lucru care mi-am dorit să-l fac a fost chiar ultimul lucru făcut, ironia sorţii… trebuie să stric mereu totul… şi de ce nu mai aud nimic? DURERE… simt că mă strâng, simt cum pielea mă strânge. Sufletul meu este în expansiune… fiecare fibră din corpul meu îmi spune ca trebuie să nu cedez, dar e prea târziu… viaţa m-a înfrânt de mult, eu de fapt nu păţesc decât ceea ce ar fi trebuit să păţesc cu mult timp în urmă. Ar fi trebuit să fiu de mult moartă. M-am născut pentru a muri, dar nu să trec spre moarte ca toţi ceilalţi, nu! Moartea la mine trebuia să fie un proces lung şi costisitor. Să simt cum fiecare părticică din mine aluneca spre infern.

Întuneric, durere, întuneric, frică, adevăr…

Mereu m-am întrebat ce se întâmplă după moarte…deşi o păcălisem de atâtea ori eram sigură că va veni şi rândul meu. Ce se întâmplă când mori? Mereu am perceput moartea, mai întâi ca un sfârşit. Se termină un ciclu, se sfârşeşte o lume. Lumea mea personală. Cea mai importantă lume. Se termină istoria. Nu voi mai fi acolo ca să văd cum se scrie istorie, cum se modifică geografia şi cum evoluează cei care au fost în jurul meu. De fapt, nici ei nu vor mai exista deoarece nu voi mai avea ochi sa-i vad. Şi totuşi e ciudat. Întunericul din jurul meu e atât de copleşitor… oare e un moment de odihnă, moment pe care trebuie să-l folosesc spre a mă ruga pentru sufletul meu? Mereu m-am temut de judecata de apoi. M-am temut de infern, şi acum mă tem… în timpul vieţii am ajuns la concluzia că nu există iad. Dar acum, când sunt perfect conştientă că am murit, asta daca poate exista această conştientizare, mă tem de orice… Totuşi nu apare nici un înger sau demon, să înţeleg că nu sunt demnă să fiu întâmpinată nici măcar de un demon? Nu văd/percep nici lumină, nici căldură. Mereu se spune că atunci când mori te îndrepţi spre lumină. Se pare că viaţa m-a trădat şi de data asta… nu îmi rezervă după ce ies din ea decât un colţ întunecat şi rece. Încerc să întind mâna dar nu simt că fac nicio mişcare. Nu simt decât aceiaşi durere constantă, sunt frustrată. Îmi e frică, mereu mi-a fost frică să fiu singură. Iar acum sunt cel mai singur suflet de pe lume. Încerc încă o dată să îmi îndrept mâna în faţă. Nici nu pot conştientiza poziţia mea. Nici nu îmi pot conştientiza forma corpului. Mă simt goala, şi în acelaşi timp atât de plină. Simt cum timpul se scurge prin mine. Mă simt ca şi cum am aflat totul…şi totuşi ştiu atât de puţin… încerc să-mi amintesc. Am uitat şi numele mamei… era singurul nume pe care nu ar fi trebuit sa-l uit niciodată, şi totuşi nici nu mai ştiu cum arăta… cum arătam eu? Cine sunt eu? Ce fac aici? Şi de ce mă omoară durerea asta groaznică? Şi apoi adevărul m-a izbit… nu mai exista acel EU!!!

Dulcea agonie

Agonia… e singurul lucru pe care mi-l oferi cu adevărat.

Nici de faptul că trăiesc nu mai sunt sigură. Simt un zbucium, simt durerea şi agonia, sunt agonia. M-am contopit cu ea de atâtea ori încât nu mai poţi zice care e diferenţa dintre noi. Dar, chiar dacă agonia e singurul lucru pe care îl simt, încă mai simt. Niciodată nu am simţit atât de mult şi atât de intens. Simt fiecare firicel de praf care arde în căldura focului de vară. Eu ard, dar nu în foc, ci în agonie. Limbile focului care m-ar cuprinde şi m-ar înlănţui ar fi mai eliberatoare decât agonia din jurul meu. Urletul meu demonic nu porneşte din sufletul ars ci din însăşi agonia. Am nevie de aer, dar nu înghit nici măcar fum, primesc mirosul tău, acum ard şi din interior. Focul e singurul care m-ar putea salva, dar cred că agonia mea l-ar stinge. Simt urletul fiecărei picături de ploaie care se apropie cu putere de pământ. Mă simt ca prinsă într-un vârtej într-un ocean atât de sărat încât mă ustură pielea, o simt cum cade de pe mine. Ocean plin de agonie. Agonie care mă aruncă şi mă loveşte de stâncile masive ale infernului. Vreau să respir dar apa îmi inundă plămânii. Mă ustură gâtul, ard şi în interior. Mă ustură ochii. Rămân fără vedere. Îmi îngheaţă mâinile, îţi simt atingerea. Atingere ta e de mii şi mii mai dureroasă decât atingerea unui fier încins. Vreau moartea, dar primesc doar zâmbetul tău.

Ai crezut că mă ajuţi, că mă eliberezi, dar nici măcar nu ai reuşit să mă omori, trăiesc infernul…

Aş vrea să pot spune că te iubesc, dar oare poţi iubi ceva care nici măcar nu te eliberează prin moarte? Eşti atât de egoist. Vii şi îmi oferi clipe de linişte doar când ai tu nevoie de liniştea mea. Dar eu nu pot să-ţi ofer asta. M-ai distrus! Nici nu te pot condamna pentru asta. Agonia e singurul lucru care mi l-ai oferit cu adevărat. Iubesc agonia, mă identific cu ea. Am nevoie de agonie pentru a-mi aminti că eşti real şi că nu eşti doar o născocire a minţii mele masochiste.

Cum poţi dori atât de mult ceva care te distruge? Ceva care te consună? Mă vei nimici, dar nu de tot, căci va rămâne agonia. Voi trăi prin fiecare persoană care va simţi fiorii dătători de viaţă a agoniei. Te voi căuta. Fiecare strigăt de durere va fi numele tău. Şi nu te voi găsi, pentru că sunt agonia…

Până să te întâlnesc eram moartă, nu simţeam nimic…acum simt… agonia… şi sunt veşnică… am nevoie să-mi alimentezi agonia… vreau să te uiţi la mine… priveşte-mi moartea, trecerea spre o formă superioară, trecerea în agonie. Vreau să ştiu că am murit sub ochii tăi, asta ar face agonia mai… dulce. Vreau să te uiţi la mine!!!

ar putea sa fie si asa de rau...

Daca ar fi sa luam ca exemplu, nu ca ar fi cazul, dar sa incercam, uite-te la mine… priveste-ma de afara… nimic interesant nu? Dar daca ti-as spune ca sufar de o boala rara? Netratabila? Mortala? Ce ai face? Ai avea 2 optiuni, de fapt eu vad doar doua, poate tu gasesti mai multe, sa ma anunti si pe mine daca vei gasi si altele. Una din el ar fi sa-ti strangi bagajele si sa pleci naibii din viata mea..alta…ar fi sa ramai cu mine. Si daca ti-as spune ca aceasta boala e ceva care macina din exterior spre interior si din interior spre exterior. Ai alege prima variant, sau ai ramane, in continuare? Si de ce ai ramane? Oamenii alearga dupa satisfactii. Nu exista nicio statisfactie in a vedea un om care moare macinat de propria boala, o boala la care nu ai contribuit cu nimic. Un om la care nu ai contribuit cu nimic. Doar niste farame de sentimente pe ici pe colo. Ce ai face? Poate ai ramane din mila….”si asa ca nu o mai duce mult”…ai incerca sa astupi niste goluri in peretii unei ruine cu ciment de ultima calitate? Ai incerca sa pui niste termopane in locurile in care acum o mie de ani erau niste incercari de ferestre? Desigur ca asta ai face. Si stii de ce? Pentru ca atunci cand o sa ma vezi moarta o sa-ti doresti sa spui:”am ajutat-o cat am putut, dar dumnezeu…voia domnului”. Si totusi unde e satisfactia? Ai putea sa incepi sa ma iubesti, sa ma faci sa nu imi doresc moartea. Sa faci din ultima zi din viata ceva extraordinar. Ai putea sa ma ajuti sa ma ridic. Ai putea sa-mi explici de ce trebuie să mor acum. Ai putea să mă întrebi de ce acum cand totul e atat de frumos. Si m-ai ridica si mai sus, mi-ai ajuta sentimentele sa renasc din cenusa ca pasarea Phoenix pentru ca apoi sa vezi o cadere si o izbitura mult mai mare, sa mori de satisfactie cand vei vedea ca sufletul mi se sparge in miliarde de bucati, bucati care de la inceput nu au fost prinse cum trebuie. Am avut o singura satisfactie in viata asta: sa te satisfac pe tine la moartea mea. Am fost de la inceput sortita esecului, am fost doar un om creat din resturi, iar tu nu ai putut face nimic decat sa-mi mai dai niste farame de resturi… fii fericit, era doar un exemplu nu te roaga nimeni sa ma vezi murind:))

Alegeri...

Ar fi trebuit sa aleg altceva...pana la urma traim intr-o tara in care democratia ar trebui sa conduca. Aveam dreptul sa aleg. Si am ales... asta nu inseamna ca am ales bine, e una din "calitatile" mele. Nu aleg bine niciodata. Imi doresc sa pot crede in lumi paralele; astfel poate ar exista o lume in care am ales bine, poate ca un eu in acest moment se simte cu adevarat implinit. Dar nu pot crede in asta. Pentru ca alegerea lucrurilor proaste imi reprezinta eul. Fara ratarile mele nu as fii ceea e sunt. Ratarile, la fel ca toate lucrurile prin care treci te reprezinta, te fac unic. E ca si cum lucrezi la ceva din greu, il faci perfect, dar realizezi ca e exact ca si al vecinului, aceiasi perfectiune, aceiasi banalitate. Si esti pus in fata unei decizii: sa pastrezi aceiasi perfectiune si acelasi lucru ca si ceilalti...sau distrugi perfectiunea, iti distrugi o bucata din munca numai ca sa o individualizezi. Eu am ales a 2a varianta. Uneori acest lucru ma distruge...mda, am si eu momentele mele de nebunie.

Alegerile, ma tem de ele, totusi le gandesc la rece, le analizez de mii si mii de ori. Nu sunt o perfectionista. Doar ca analizez...mda, bine, sincer? Analizez foarte mult, mai ales dupa ce fac ceva... mda, uneori am si remuscari... dar depinde...

Alegerile... Nu poti fi niciodata sigur daca faci alegerile bune, Si totusi imi place acest aspect al vietii, desii urasc din toata inima incertitudinile, nu vreau sa stiu viitorul. Deoarece daca mi-as stii viitorul inseamna ca nu as mai putea sa aleg, soarta mi-ar fi decisa si m-as transforma doar intr-o epava care se ascunde intr-un colt rece si umed, departe de lume pentru a-si intampina soarta. Deci nu as mai fi vinovata de actiunile mele, nu ar conta, ar fi doar niste..."chiestii". Asta inseamna ca nu trebuie sa raspund pentru ceea ce fac. Ar fi foarte nepotrivit, Fiecare om isi face viitorul cu mana lui. Poate ca lucrurile se intampla cu un motiv, Dar tot noi alegem momentul in care le facem si modul in care le facem. Greselile ne maturizeaza, dar alegerile ne "obliga" sa avem satisfactia "reusitei".

si pentru ce?

pff...se pare ca am facut-o si pe asta... stau de jumatate de ora si ma chiorasc la monitor pentru a-mi scrie prima postare... si nu imi trece nimic prin minte. se pare ca mintea mea imi demonstreaza, iar, ca nu le am cu momentele de inspiratie... si totusi nu ma las...ma gandesc sa fac niste sedinte de spiritism, dar as exagera prea tare... oricum ideea e ca mintea mea nu reuseste sa se descurce decat cu lucrurile concrete, lipsite de imaginatie. si totusi, ca orice copil aveam si eu jurnale...da, va mai amintiti ce sunt alea? stiti voi...un carnetel, cu foi, etc... ma gandeam sa-mi caut un jurnal mai vechi, cam de prin clasa a6-a... si sa pun pe blog ceva de pe acolo... acum sa nu credeti ca exact cum "priveam lumea"atunci asa o privesc si acum...nu! asta e si ideea..atunci aveam imaginatia si puterea de a scoate ceva bun din lumea in care traim.. acum...nimic...dar decat ca incep cu teoriile mele mai bine o las balta...sa nu incep chiar din prima zi...ca o sa va speriati/plictisiti...

ideea...am facut acest blog...pentru ca am multi prieteni care si-au facut si ei... dar, sa nu ma mai amagesc atata...daca nu vroiam cu adevarat sa fac asta nu mi-as fi pierdut cateva ore plictisitoare din viata mea pentru a cauta un nume pentru blog... si nu am fost singura care s-a chinuit la asta.. toti prietenii mei care erau prin preajma pe la ora asta au incercat sa caute ceva care sa ma reprezinte... asa ca, va spun acelasi lucru care mi l-a spus o prietena: when you feel like shit, go fertilize some crops...:|