"Corp" in declin...(sadic)

Cu o încercare zadarnică încearcă să-şi îndepărteze pielea de pe muşchi. Zgârie şi zgârie, dar fără rost. Se gândeşte că ar fi mai uşor să o facă cu un cuţit, dar unde ar mai fi satisfacţia de a simţi carne proaspătă sub unghii? Se opreşte. Se uită la mâinile pline de zgârieturi. Începe să plângă. De ce eu? Cu o ultimă încercare de a ieşi din acel corp se trage de păr cu putere. Trebuie să fie o mască, doar o mască. Zadarnic. Nu e nicio mască, nimic, doar propriul corp. Un corp blestemat în care s-a născut. Un corp pe care îl urăşte. Nu îşi aminteşte să fi greşit cu nimic pentru a fi strâmtorat de această cuşcă de celule vii. El nu merită să treacă prin asta. Nici nu îşi aminteşte când şi-a dat seama că îşi urăşte imperfecţiunea şi neputinţa corpului. Poate că s-a întâmplat până să treacă prin cumplita situaţie. Posibil să se fi întâmplat chiar atunci când a întâlnit-o. Frumuseţea ei nu se compara cu banalitatea lui. Erau atât de diferiţi. Dacă nu ar fi fost corpul poate că ar fi reuşit o reuniune a fiinţei androgine, dar cu cât încerca să o strângă mai tare în braţe cu atât îşi ura mai tare corpul rigid, pe care nu îl putea modela şi lipi veşnic de al ei. Dar, cu siguranţă, şi-a detestat trupul şi neputinţa atunci când a văzut cum ea, cea pe care a iubit-o, este zdrobită pe parbrizul unei maşini. Dacă nu ar fi fost corpul acesta plin de imperfecţiuni ar fi ajuns mai repede, ar fi împins-o din faţa maşinii şi ar fi murit pentru ea. Şi-ar fi strivit cu bucurie carnea pentru ea. Dar nu a reuşita să ajungă. Când a ajuns lângă ea nu a putut face nimic altceva decât să-şi spele rănile în sângele ei. Trupul lui nu a reuşit să se descompună şi să-i acopere rănile. Nu a reuşit să-i dea înapoi bătăile inimii. Cu o ultimă încercare, nu a putut să o aducă la viaţă cu un sărut… basme. A stat acolo şi i-a numărat ultimele bătăi ale inimii, şi-a lăsat obrazul mângâiat de respiraţia ei limitată. Deşi ceea ce a făcut apoi, după ce ea a murit, unora li s-ar părea demonic, lui i s-a părut perfect normal. I-a sorbit sângele. Cu patima pe care un îndrăgostit bea primul pahar de vin cu persoana iubită. Şi totuşi el a pus mai multă pasiune. O patimă nebună de a o introduce în corpul lui pe vecie. Sau mai bine zis, până când se va duce şi acest corp. Acum, amintindu-şi, durerea parcă nu mai e atât de mare, ori e infinit de imensă şi nu îi mai simte limitele. Sângele ei făcea parte din el. Şi totuşi el vrea să iasă din acest corp. De ce? Pentru că i-a profanat sângele deoarece i-a găsit un aşa loc. Ar fi atât de uşor să moară…