"Corp" in declin...(sadic)

Cu o încercare zadarnică încearcă să-şi îndepărteze pielea de pe muşchi. Zgârie şi zgârie, dar fără rost. Se gândeşte că ar fi mai uşor să o facă cu un cuţit, dar unde ar mai fi satisfacţia de a simţi carne proaspătă sub unghii? Se opreşte. Se uită la mâinile pline de zgârieturi. Începe să plângă. De ce eu? Cu o ultimă încercare de a ieşi din acel corp se trage de păr cu putere. Trebuie să fie o mască, doar o mască. Zadarnic. Nu e nicio mască, nimic, doar propriul corp. Un corp blestemat în care s-a născut. Un corp pe care îl urăşte. Nu îşi aminteşte să fi greşit cu nimic pentru a fi strâmtorat de această cuşcă de celule vii. El nu merită să treacă prin asta. Nici nu îşi aminteşte când şi-a dat seama că îşi urăşte imperfecţiunea şi neputinţa corpului. Poate că s-a întâmplat până să treacă prin cumplita situaţie. Posibil să se fi întâmplat chiar atunci când a întâlnit-o. Frumuseţea ei nu se compara cu banalitatea lui. Erau atât de diferiţi. Dacă nu ar fi fost corpul poate că ar fi reuşit o reuniune a fiinţei androgine, dar cu cât încerca să o strângă mai tare în braţe cu atât îşi ura mai tare corpul rigid, pe care nu îl putea modela şi lipi veşnic de al ei. Dar, cu siguranţă, şi-a detestat trupul şi neputinţa atunci când a văzut cum ea, cea pe care a iubit-o, este zdrobită pe parbrizul unei maşini. Dacă nu ar fi fost corpul acesta plin de imperfecţiuni ar fi ajuns mai repede, ar fi împins-o din faţa maşinii şi ar fi murit pentru ea. Şi-ar fi strivit cu bucurie carnea pentru ea. Dar nu a reuşita să ajungă. Când a ajuns lângă ea nu a putut face nimic altceva decât să-şi spele rănile în sângele ei. Trupul lui nu a reuşit să se descompună şi să-i acopere rănile. Nu a reuşit să-i dea înapoi bătăile inimii. Cu o ultimă încercare, nu a putut să o aducă la viaţă cu un sărut… basme. A stat acolo şi i-a numărat ultimele bătăi ale inimii, şi-a lăsat obrazul mângâiat de respiraţia ei limitată. Deşi ceea ce a făcut apoi, după ce ea a murit, unora li s-ar părea demonic, lui i s-a părut perfect normal. I-a sorbit sângele. Cu patima pe care un îndrăgostit bea primul pahar de vin cu persoana iubită. Şi totuşi el a pus mai multă pasiune. O patimă nebună de a o introduce în corpul lui pe vecie. Sau mai bine zis, până când se va duce şi acest corp. Acum, amintindu-şi, durerea parcă nu mai e atât de mare, ori e infinit de imensă şi nu îi mai simte limitele. Sângele ei făcea parte din el. Şi totuşi el vrea să iasă din acest corp. De ce? Pentru că i-a profanat sângele deoarece i-a găsit un aşa loc. Ar fi atât de uşor să moară…

Tu

Te simţi de parcă te-ai afla într-o vâltoare care te aruncă, te loveşte şi, în final, te îneacă. Valuri de mulţime vin şi se izbesc de tine. Şoapte continue, râsete isterice, ţipete şi înjurături, toate se atenuează până nu auzi decât un vâjâit continuu. Aceiaşi absurditate de idei îţi inundă capul. Aceleaşi raze de lună îţi irită retina. Aceleaşi fire de praf îţi zgârie pielea şi aceleaşi gaze de eşapament îţi usucă traheea. Aceiaşi continuitate şi repetare a acestor factori nocivi. Faci acelaşi pas la infinit şi respiri acelaşi aer îmbâcsit de fumul de ţigară. Imagini iluzorii, delirante care se desfăşoară în faţa ochilor ca un film vechi, fără sonor, prost montat. Dar cel mai important e ceea ce simţi în interior. Acea învălmăşeală de sentimente la fel de iluzorii. De la frică până la bucurie, nerăbdare, frustrare, nepăsare, până la cel mai persistent sentiment…ură. Ura că trebuie să trăieşti aceiaşi secvenţă atât de mult încât pare o infinitate. Ura că nu reuşeşti să distingi prin acele secvenţe decât chipul cel mai nedorit. Ura că eşti lovit şi că nu ţi se dă ocazia să ripostezi. Ură pentru că urăşti. O strângere, o expansiune şi o răsucire a propriei fiinţe. O încercare de scăpare. Dar nu se reuşeşte decât condensarea cu peretele numit piele, o condensare care lasă mucegaiul că pătrundă în adâncul fiinţei. Erodează, deteriorează şi calcinează ultimele încercări ale sufletului de a riposta valului de factori nocivi. Ai vrea să ai puterea să te rogi, dar nu ştii pentru ce. Convulsiile fiinţei sunt din ce în ce mai rare până încetează cu un click care a deconectat aparatul de la sursă. Ecoul click-ului îţi inundă urechile şi în loc să se estompeze este din ce în ce mai asurzitor. O goana frenetică îţi trece prin vene. Ultima doză de drog de care ai parte, ultimul val de adrenalină şi aceleaşi şoapte de fundal…

Ploaia sau ceva asemanator

Ploaia. Stau la adăpost şi totuşi simt cum fiecare firicel de ploaie mă loveşte şi se prelinge pe pielea mea degradându-mă, luând cu ea, prin fina prelingere şi ultimul praf de speranţă pe care îl mai deţin. O picătură, două, trei… Închid ochii pentru a-mi reţine lacrimile. M-am săturat să mă degradez cu apa sărată şi amară care izbucneşte din sufletul meu ca un gheizer în încercarea de a ajunge la cer, în penibila încercare de a întrece un vulcan prin măiestrie. Ating cu mâna tremurândă geamul rece. Amprentele mele arată atât de bizar pe geamul prăfuit. Seamănă cu amprenta pe care ai lăsat-o tu pe sufletul sau inima mea (încă nu mi-am dat seama pe care). Numai că amprenta ta e mai frumoasă, e mai atent crestată. Ca un fier încins. Şi totuşi sângerează, ca şi cum ai fi îndepărtat apoi crusta care se formase pentru a păstra esenţa în interior. Sângerez şi încă foarte grav. Un fulger îşi face loc printre cerul înnorat şi îmi deranjează vederea. Aşa cum zâmbetul tău îmi zgârie corneea. Ochiul meu încearcă în zadar să-şi modifice pupila după alternanţa lumină-întuneric, aşa cum eu am încercat să-mi modific visele după oscilaţiile tale. Aud lătratul prelung al unui câine în întunericul profund la fel de lugubru ca şi scâncetul sufletului meu. Încerc să-mi canalizez furia şi zgârii lemnul prost vopsit de la pervazul ferestrei. Sunetul produs îmi pătrunde până în creier şi dincolo de el, e un sunet pe care numai inima, sau sufletul, îl poate înţelege. E ca şi cel mai binefăcător sunet din lume. E ca strigătul de agonie al speranţei mele arse pe rug. Zgârii atât de tare dar tot nu mă simt mulţumită, aşa că încerc să-mi înfig unghiile în geam, să încerc să găsesc o cale de scăpare în ploaia care m-ar putea ajuta şi la dezintegrarea corpului. Îmi privesc unghiile lungi date cu o ojă neagră sărită şi roasă pe alocuri. Încerc să-mi găsesc scăparea, zgârii geamul atât de tare încât mi se rup unghiile. Lichidul cald, roşiatic şi cu miros metalic mi se prelinge pe toată mâna pentru ca apoi să se dezlipească de corpul meu şi să picure în praful de pe jos. Picătură cu picătură, aşa cum viaţa se scurge secundă cu secundă. Vântul îşi face loc prin crăpăturile adăpostului instabil. Deranjează câteva foi de pe o masă improvizată şi face flacăra lumânării să tremure, să se micşoreze la fel cum voinţa şi personalitatea mea a fost schimbată, umbrită şi mai apoi stinsă de egoismul tău. Rămân în întunericul binevoitor. Vântul vuieşte, cântă ceva melancolic, dramatic, demonic chiar pentru ultimele clipe care mi-au rămas. Picăturile de ploaie bat din ce în ce mai puternic în geam iar degetele mele continuă să sângereze. Un fluture se loveşte zadarnic de fereastra mea, un fluture minunat încearcă să pătrundă în adăpostul meu, zadarnic… venim din două lumi diferite. Şi totuşi se loveşte frenetic de geam, nu renunţă chiar dacă, cu fiecare lovitură se apropie mai mult de înfrângere, de invaliditate. Renunţă la zbor doar pentru că are impresia că aici e mai bine, doar o iluzie. Aşa cum eu am renunţat la idealurile mele, la ascensiunea mea în viaţă doar pentru o iluzie. M-am lovit de atâtea ori de geamul pe care îl închideai tu atunci când doreai. Fiecare picătură este ca un glonț în aripile fluturelui. Îi aud chemarea şi plâng. Bat cu palmele în geam… de ce? Nu aveţi pic de milă pentru o astfel de fiinţă, de ce să moară? Văd cum fluturele îşi finalizează ultima bătaie din aripi la fel de minunat ca şi cum ar fi fost prima. Ca şi cum acum ar fi realizat că va reuşi să zboare după ce a aşteptat atât crunta metamorfoză. Un tunet încununează prăbuşirea fluturelui. Ţip din spatele geamului. Un ţipăt care nu îmi aparţinea. Un ţipăt prevestitor de moarte. Ca o chemare spre locul în care nimic nu mai este viu decât izvorul de sânge care se mai scurge din mine. Îmi pun mâinile pe obraz pentru a verifica dacă mai trăiesc. Un fulger luminează geamul şi îmi văd reflexia. O necunoscută cu ochii din care s-a scurs culoarea odată cu machiajul, cu părul răsfirat de vânt sau de duritatea cu care neuronii mai fac sinapsele şi cu buzele crăpate. Mă uit prelung în geam şi zâmbesc. Am zâmbit pentru ultima dată ca şi cum ar fi fost prima dată când descopăr zâmbetul unui matur în care dragostea şi-a înfipt rădăcinile. Simt si acum gustul metalic al acestora, mi s-a închegat pe limbă, am lanţuri grele de rugină in loc de rădăcini.

Perfect

Cum e să îţi aştepţi moartea? Cioran spune că atunci când te sinucizi o faci prea târziu. Şi are dreptate. Sinuciderea mereu e o reacţie întârziată. M-am gândit la asta acum câteva luni. De câteva luni mă gândesc cum aş putea muri. Aş fi vrut să am şansa să încerc toate modalităţile de sinucidere pentru a şti cum să mor. Pentru a găsi calea perfectă de a muri. Şi m-am gândit mult. Nici acum, când a venit ziua şi stau pe marginea podului pentru a mă arunca nu sunt ferm convinsă că mor aşa cum trebuie. Îmi e frică. Dau dovadă de laşitate chiar şi în ultimul şi singurul moment în care mai pot lua o decizie care să conteze cu adevărat. Analizez decorul. Nu am nici cea mai mică şansă de a trăi. Odată ce mă arunc nu voi mai avea decât câteva secunde până să mă apropii de stâncile ascuţite de sub pod. Aş fi vrut să beau ceva acum, dar nu vroiam să se spună că m-am sinucis din cauză că eram beată. Era una din cele mai lucide decizii pe care le-am luat. Îmi scot căştile din urechi. Nu vreau sa profanez vre-o melodie cu moartea mea, sau nu vreau să-mi profanez moartea cu o melodie. Încerc să îmi imaginez senzaţia. Am frică de înălţime. Îmi e frică de moarte. În ultimele minute de trăit îmi înfrâng frica. Iau o gură de aer. O să-mi fie dor… Nu am nimic la mine. Nicio scrisoare de rămas bun, niciun bilet. Nu am cui să le adresez. Mă uit în sus. În speranţa de a găsi ceva, ceva care să mă facă să am puterea de a continua ceea ce mi-am propus. Stelele sunt foarte strălucitoare. Se spune că la moartea unei persoane cade o stea. La mine nu cred că va cădea nici măcar o jumătate de stea. Ar putea să cadă şi întregul cer că tot nu va mai conta. Vântul ţine cu mine. Îmi bate în spate. Era ca un îndemn spre moarte, spre nemurire. Sângele meu se va contopi cu acele stânci, cu acel pământ. Îmi simt respiraţia rece. Plămânii mă dor, sunt şi ei plictisiţi de această banalitate de a inspira şi expira. Inima încearcă să-mi iasă din piept. Poate că e singurul organ din mine care nu îşi doreşte să moară. Ciudat, având în vedere că ea a suferit cel mai mult. O aud cum plânge după viaţă. Închid ochii, dacă nu o fac acum nu o să am puterea să o mai fac. Fac pasul. Un pas mic pentru om dar un pas mare pentru iad. Cad… simt cum se dilată timpul. Aerul îmi biciuieşte faţa, nu mai aud nimic decât un vâjâit continuu şi stresant. De cum nu am mai atins podul am regretat ceea ce fac… o laşă până la capăt. Simt cum îmi lăcrimează ochii dar nu vreau să-i închid, o senzaţie de vomă chinuitoare, bătăile inimii mi se accelerează. Urăsc gravitaţia. Văd cum pământul se apropie din ce în ce mai repede spre mine. Ultimul val de adrenalină îmi vuieşte prin corp. Plâng… Durerea în momentul în care am atins stâncile a fost de neimaginat. O durere care mă acuza, mă condamna. Carnea cade sfâșiată de pe corp. Oasele îmi sunt zdrobite. Sângele îmi inundă vederea şi încearcă să iasă afară din corpul care a îndrăznit să se împotrivească legilor naturii. Simt atingerea caldă a sângelui, mirosul şi gustul dătător de viaţă. Aud fiecare strop care se loveşte de stânci. Aud fiecare strigăt de durere din corpul meu. Încerc să deschid gura pentru a ţipa, dar nu iese nici un sunet. Un strigăt mort, de îndurare, de iertare. Se pare că nu am ales sinuciderea perfectă, sper doar să mai am o şansă, cu siguranţă că data viitoare voi muri perfect…