Durere.

Durere. E tot ceea ce simţi. Asta dacă poţi spune că mai simţi ceva. La stadiul în care te afli in acel moment nu mai poţi spune că simţi; nici nu ştiu dacă poţi spune că percepi durerea. Nici nu ştiu dacă poţi simţi ceva. Îmi amintesc că plângeam. Mă rănise mult ceea ce îmi făcuse lumea. Am ştiut de la început că nu voi avea parte de o viaţă fericită şi uşoară…dar niciodată nu mi-am închipuit asta. Aveam atâtea planuri… Îmi doream sa vizitez lumea, să învăţ, să petrec mai mult alături de prietenii mei, să trec prin toate greutăţile, să iubesc şi să urăsc cu aceiaşi inimă. Îmi doream să mă spăl pe dinţi în fiecare zi, să nu îmi pieptăn părul decât atunci când aş fi fost nevoită. Dar se pare că nu voi mai avea dreptul la asta… DURERE. Durere sub formă de dezamăgire, frustrare, exasperare, orice tip de durere… totul se aduna în mine, eram ca o sferă de energie care absoarbe toată durerea. Mă simţeam atât de plină. Totuşi simţeam cum tot ce adunasem în cei 17 ani ai mei mi se scurgea din trup prin toţi porii pielii. Plângeam…

!!! Era un strigat gâtuit, strigătul unui animal prins în capcană. Era ceva în acel strigăt, ceva… un claxon puternic. Mă uit spre dreapta şi nişte faruri mă orbeau. Era la fel ca în acele coşmaruri în care încerc să fugi dar nu reuşeşti. Te mişti cu greutate. Gravitaţia şi forţa de frecare, totul este împotriva ta. Am închis ochii… DURERE… i-am văzut pe toţi, dar îmi persista în minte imaginea lui. O putere neobişnuită mi-a trecut prin vene. Poate că era ultima încercare a corpului meu de a rămâne în viaţă. Am simţit ultimul val de adrenalină. Auzeam cum se făceau sinapsele prin întregul corp, eram conştientă de fiecare fibră musculară. Apoi adevărul m-a izbit în acelaşi timp în care m-a izbit şi maşina… îl iubeam… am fost aruncată cel puţin 5 metrii pe şosea. DURERE!

Vroiam să-i spun că mi-am dat seama, avea dreptate, dragostea nu vine la o anumita vârstă, nu..vroiam să-i spun că m-am înşelat..vroiam… Naiba să o ia de viaţă! Tânjesc atâta după ceva şi când capăt acel ceva vine moartea şi mă ia… îl iubeam nu am reuşit să îi spun asta… iar acum nu mai pot deschide gura… simt doar sângele care îmi iese ca o cascadă din gură… nu îi pot auzi nici vocea. Doar o şoapta continuă… nişte sirene departe de mine… i-am dezamăgit pe toţi. Ultimul lucru care mi-am dorit să-l fac a fost chiar ultimul lucru făcut, ironia sorţii… trebuie să stric mereu totul… şi de ce nu mai aud nimic? DURERE… simt că mă strâng, simt cum pielea mă strânge. Sufletul meu este în expansiune… fiecare fibră din corpul meu îmi spune ca trebuie să nu cedez, dar e prea târziu… viaţa m-a înfrânt de mult, eu de fapt nu păţesc decât ceea ce ar fi trebuit să păţesc cu mult timp în urmă. Ar fi trebuit să fiu de mult moartă. M-am născut pentru a muri, dar nu să trec spre moarte ca toţi ceilalţi, nu! Moartea la mine trebuia să fie un proces lung şi costisitor. Să simt cum fiecare părticică din mine aluneca spre infern.

Întuneric, durere, întuneric, frică, adevăr…

Mereu m-am întrebat ce se întâmplă după moarte…deşi o păcălisem de atâtea ori eram sigură că va veni şi rândul meu. Ce se întâmplă când mori? Mereu am perceput moartea, mai întâi ca un sfârşit. Se termină un ciclu, se sfârşeşte o lume. Lumea mea personală. Cea mai importantă lume. Se termină istoria. Nu voi mai fi acolo ca să văd cum se scrie istorie, cum se modifică geografia şi cum evoluează cei care au fost în jurul meu. De fapt, nici ei nu vor mai exista deoarece nu voi mai avea ochi sa-i vad. Şi totuşi e ciudat. Întunericul din jurul meu e atât de copleşitor… oare e un moment de odihnă, moment pe care trebuie să-l folosesc spre a mă ruga pentru sufletul meu? Mereu m-am temut de judecata de apoi. M-am temut de infern, şi acum mă tem… în timpul vieţii am ajuns la concluzia că nu există iad. Dar acum, când sunt perfect conştientă că am murit, asta daca poate exista această conştientizare, mă tem de orice… Totuşi nu apare nici un înger sau demon, să înţeleg că nu sunt demnă să fiu întâmpinată nici măcar de un demon? Nu văd/percep nici lumină, nici căldură. Mereu se spune că atunci când mori te îndrepţi spre lumină. Se pare că viaţa m-a trădat şi de data asta… nu îmi rezervă după ce ies din ea decât un colţ întunecat şi rece. Încerc să întind mâna dar nu simt că fac nicio mişcare. Nu simt decât aceiaşi durere constantă, sunt frustrată. Îmi e frică, mereu mi-a fost frică să fiu singură. Iar acum sunt cel mai singur suflet de pe lume. Încerc încă o dată să îmi îndrept mâna în faţă. Nici nu pot conştientiza poziţia mea. Nici nu îmi pot conştientiza forma corpului. Mă simt goala, şi în acelaşi timp atât de plină. Simt cum timpul se scurge prin mine. Mă simt ca şi cum am aflat totul…şi totuşi ştiu atât de puţin… încerc să-mi amintesc. Am uitat şi numele mamei… era singurul nume pe care nu ar fi trebuit sa-l uit niciodată, şi totuşi nici nu mai ştiu cum arăta… cum arătam eu? Cine sunt eu? Ce fac aici? Şi de ce mă omoară durerea asta groaznică? Şi apoi adevărul m-a izbit… nu mai exista acel EU!!!