Criza adolescentina sau o alta modalitate de a-mi exprima frustrarile

Nu mai pot. Se spune ca oamenii se schimbă, că se maturizează, pe naiba… m-am schimbat, dar în nici un caz nu m-am maturizat. Pur şi simplu am decăzut. Am decăzut în aşa hal încât acum nu mă urăsc numai pe mine. Urăsc oamenii. Pentru început să explic ce reprezintă oamenii. Sunt acele chestii cu două mâini, două picioare pe care le urăsc. Desigur, exista persoane pe care nu le urăsc, din contră, dar acele persoane intră în categoria Oamenilor. Trăiesc într-un cerc restrâns de Oameni şi îmi e din ce în ce mai greu să ies de sub carapace. Şi la naiba, asta mă stresează cel mai tare. Mă consideram o persoană care, în ciuda caracterului ascuns, putea vorbi cu oricine despre orice. Dar apoi am descoperit oamenii. Şi mi s-a făcut silă. Atât de silă încât mi-am dat seama că de fapt eu sunt cea inferioară, nu ei. O inferioritate atât de sâcâitoare încât să vezi o tipă îmbrăcată în roz, galben şi verde pe stradă (mai nou am văzut şi un tip îmbrăcat atât de „colorat”) încât să mă uit la ea şi să zic: „Frate… m-am dus naibii… sunt atât de inferioară.”

Ok… am prins asta, sunt ciudată. Port numai negru şi gri, mai nou mi-am făcut părul verde, nu sunt de acord cu tradiţia creştină, am unele idei dictatoriale, consider că unele persoane chiar ar trebui să moară, şi multe alte chestii pe care nu o să încep să le înşir că aş da pe afară de atâta sinceritate… Acum nu vreau să fiu lăudăroasă, dar înainte chiar puteam să vorbesc, aveam idei pe care le împărţeam cu alţii, argumente. Apoi am ajuns la concluzia că nu merită să le împart. Nu am cui. Şi apoi am ajuns şi la altă concluzie, mai strălucită… nu am idei. Ei bine, nu am nici idei nici argumente. Şi am ajuns într-un punct mort… „Gândesc deci exist.” Şi stau acum şi mă GÂNDESC că nu exist.

Zilele trecute am făcut „Iona” la şcoală. Îi auzeai pe ăştia prin clasă:

”Ce naiba e şi cu ăsta… auzi, înghiţit de o balenă…”

”Frate… ăsta nu a avut altă idee decât să plece de la pescuit?”’

”Auzi, dar balenele mănâncă oameni?”

Iar eu stau în bancă şi privesc scena apocaliptică din faţa mea… La naiba… SUNT IONA. Poate părea chiar atât de banal, poate e doar o idee a unei ciudate marcată de o dramă. Bun, dar sunt mai mult decât o ciudată: SUNT IONA, SUNT ŞI CHITUL… şi apoi se face linişte… o linişte atât de inconfortabilă în capul meu. Să explic ce am zis mai devreme? De ce nu mă mulţumesc doar să fiu Iona? E simplu… nu am doar fericirea de a fi un om singur, constrâns de „burţi” exterioare… sunt prima piedică a mea. Faptul că exist mă face să fiu balena proprie-mi fiinţe. Eu sunt cea care se supune, eu sunt cea care mă constrâng acestei lumi banale. Eu sunt cea care mă conformez. Sunt singura care se închistează în propria-mi neputinţă. Bun, şi atunci dacă am elucidat misterul de ce nu mă arunc de pe o clădire sau de ce nu îmi spintec burta? Bună întrebare… cred că o fac tocmai pentru Oameni.

Trec în linişte pe holul liceului lovindu-mă de oameni care nici măcar nu au decenţa să-ţi spună un du-te naibii când dau peste tine. E ca şi cum prin jurul meu se aude un huruit de motoare iar eu privesc şi mă gândesc: „Ăştia-s oameni…” şi îmi dau seama că pur şi simplu nu aparţin lor. Nu mă cunosc… şi totuşi eu ştiu că ei sunt oameni. Pot părea nişte aberaţii scrise la o oră târzie, sau e doar criza adolescentului care se simte minuscul. Dar eu nu mă simt minusculă. Ci doar inferioară. Inferioară acestei prostimi care se vântură pe holurile liceului şi se hlizeşte, ţipă sau care pur şi simplu există.

Mă simt infectată. Da, ăsta e cel mai bun cuvânt. Infectată de existenţa unei specii care nu ar trebui să ştie de existenţa mea. Şi partea cea mai proastă e că există unii oameni care ştiu că exist. Şi e atât de greu să mă ridic la nivelul oamenilor când vorbesc cu ei…

Singurul lucru pe care l-am primit de la oameni a fost căldură. Şi pur şi simplu m-am ofilit. Atâta dulcegărie şi atâtea arome de zâmbete false că mi se face rău. Şi îmi e milă. Îmi e milă de mine şi de Oamenii care trebuie să-mi suporte toanele.

Dacă-aberatii pe cate un rand-

Aş săruta cerul numai ca să râvnesc după gustul noroiului.

Aş căuta adevărul numai ca să mă blestem că nu am trăit misterul.

Aş vrea să fiu fericită ca să plâng după un strop de durere.

Aş ţinti stelele numai dacă aş şti că mă frâng în ramura unui copac de deasupra capului.

Aş căuta apa numai pentru a putea muri de sete în faţa ei, admirându-i perfecţiunea.

Aş citit gândurile numai ca să le urăsc şi mai tare pe ale mele.

Aş cânta la vioară numai dacă aş şti că pot ucide astfel.

Aş citi în stele numai ca să aflu viitorul şi să-l distrug.

Aş sparge sticlă numai ca să ştiu că îmi pot răni picioarele în cioburi.

Aş alunga dragostea din viaţa mea numai pentru a simţi ceva mai intens: lipsa ei.

Mi-aş vinde ochii pentru o bucată de inimă care să îmi pompeze în continuare durerea.

Aş ucide un om numai ca să-i vad privirea din ochi care spune că mă iartă.

Aş săruta o persoană numai dacă aş şti că voi muri în momentul în care voi fi departe de ea.

Aş vrea să trăiesc în umbră pentru ca atunci când aş ajunge la lumină să-mi sângereze ochii de durere.

Aş ridica ochii din pământ numai dacă aş şti că văd Iadul.

Aş scrie o carte numai ca să o ard până să apuce să o citească cineva.

Aş închide ochii numai dacă aş şti că nu îi voi mai deschide niciodată.

Aş arde ceva numai pentru a asista la propria-mi combustie.

Aş respira numai dacă aş şti că înghit fum.

M-aş îmbrăca în alb numai ca să regret că nu port negru.

Aş spera doar la fericirea de a muri din durere.

M-aş împăca cu mine doar în clipa morţii, dar nu m-aş ierta decât în momentul renaşterii.

Dacă aş avea o a doua şansă, aş face acelaşi lucru, numai că aş comite mai multe greşeli.

Pff...

Să plângi pentru ceea ce nu ai, pentru ceva la care nu ai avut ocazia să participi, nu ai putut sa te dedici. Aş dori să fiu arcuşul unei viori… frecarea dureroasă pe corzi, durere, durerea care creează. Aş vrea să fiu un Înger, un Înger care nu a cunoscut Raiul. Aş vrea să fiu un Demon, un Demon subjugat de liniştea unei nopţi de toamnă, o creatură damnată să trăiască în lumină. Aş prefera să fiu orice, numai om nu. A fi om e cel mai mare blestem? Eu cred că există unul şi mai mare… a fi neom. A-ţi nega firea şi în acelaşi timp a-ţi dori cu ardoare să ucizi neomul din tine. Egoismul. E ca şi cum iubeşti ceva, ceva ce îţi face rău dar nu îi poţi da drumul. Ar fi ca şi cum ai nega neomul din tine. Dar dacă negi şi acea parte… ce îţi mai rămâne? Nimicul. Nimicul infinit care aparţine acelei nevoi de a avea ceva. Plâng după ceea ce nu am, deoarece nu pot plânge pentru ceva ce am. Nu îmi aparţine nimic, deoarece nu am forma necesară pentru a fi în posesiunea unui lucru. Tânjesc după ceva ce nu am simţit niciodată, am nevoia să mă alimentez frenetic cu acel lucru, chiar dacă ştiu că poate ucide. O formă de masochism dusă la extrem? Posibil… Dar îmi place să o numesc doar nevoie, nevoia unei vieţi tulburătoare… De ce? Deoarece îmi e teamă de viaţa în care faci doar compromisuri, viaţa în care te mulţumeşti cu puţin. De ce să aleg lumina şi claritatea când pot alege ceaţa şi întunericul. Şi aici nu mă refer la Iad sau Rai, dar chiar şi aşa, ce ar fi Raiul fără Iad? Iadul poate exista singur, nu şi Raiul; are nevoie de altceva care să te facă să ţi-l doreşti nu neapărat pentru ceea ce reprezintă el, ci pentru frica de a cădea în cealaltă extremă. Dacă ar fi să aleg între durere şi fericire… Durerea, jalnica şi nemuritoarea durere, deoarece, atunci când voi avea un moment de fericire, plecând de la ipoteza că va exista unul, voi şti să-l apreciez, pentru ca apoi să fiu distrusă de intensitatea durerii care îşi ia revanşa. Apus sau răsărit? După fiecare răsărit ştii că există un apus, dar nu ştii niciodată dacă acel apus, dintr-un anumit moment, e ultimul. E ca şi cum ai alege între „a crea” şi „a ucide”. Ştii cu siguranţă că dacă ai creat ceva, îl poţi ucide, dar odată ucis, nu există certitudinea unui nou început. Şi ce ar putea fi mai frumos, dacă nu să poţi asista la sfârşit. Îmi pare rău că nu am văzut căderea Romei, că nu am văzut cum a fost distrusă Biblioteca de la Alexandria. Nimic nu se compară cu grandoarea unui lucru care moare. Aş fi vrut să pot vedea Roma în flăcări… Cum se consumă în propriile mizerii arse, în carnea sclavilor şi aurul nobililor şi cum din cenuşă nu se ridică decât fumul. Momentan trebuie să mă mulţumesc doar cu privilegiul de a asista la propria-mi combustie.

Monolog

Dacă aş avea ocazia să spun ceea ce vreau să–ţi spun de atâta timp, dacă aş putea să ţip pentru a mă descătuşa de această banalitate a încercării de şoaptă, dacă aş şti cu siguranţă că asculţi ceea ce zic eu, atunci nu aş mai avea curajul să spun ceea ce am de spus. Tocmai această consumare a fiinţei mă face să am ceva să-ţi spun. Tocmai acest lucru îmi oferă un scop. Scopul de a-mi face un monolog, de a-l modifica în încercarea de a fi cât mai perfect, totuşi, această siguranţă ca nu vei fi niciodată interesat de ceea ce îţi zic mă face să continui acest monolog, această încercare de a-mi exprima părerea, o părere pe care nu o vei auzi niciodată. Sau certitudinea că nu ai putea să o înţelegi? Dar nu este acelaşi lucru? Este ceva ce îmi aparţine mie, ceva ce rămâne şi se consumă în mine. Numai gândindu-mă că ai putea să auzi acest lucru pe care tânjesc să ţi-l spun îmi demonstrează banalitatea monologului, banalitatea proprie-mi fiinţe.

"Corp" in declin...(sadic)

Cu o încercare zadarnică încearcă să-şi îndepărteze pielea de pe muşchi. Zgârie şi zgârie, dar fără rost. Se gândeşte că ar fi mai uşor să o facă cu un cuţit, dar unde ar mai fi satisfacţia de a simţi carne proaspătă sub unghii? Se opreşte. Se uită la mâinile pline de zgârieturi. Începe să plângă. De ce eu? Cu o ultimă încercare de a ieşi din acel corp se trage de păr cu putere. Trebuie să fie o mască, doar o mască. Zadarnic. Nu e nicio mască, nimic, doar propriul corp. Un corp blestemat în care s-a născut. Un corp pe care îl urăşte. Nu îşi aminteşte să fi greşit cu nimic pentru a fi strâmtorat de această cuşcă de celule vii. El nu merită să treacă prin asta. Nici nu îşi aminteşte când şi-a dat seama că îşi urăşte imperfecţiunea şi neputinţa corpului. Poate că s-a întâmplat până să treacă prin cumplita situaţie. Posibil să se fi întâmplat chiar atunci când a întâlnit-o. Frumuseţea ei nu se compara cu banalitatea lui. Erau atât de diferiţi. Dacă nu ar fi fost corpul poate că ar fi reuşit o reuniune a fiinţei androgine, dar cu cât încerca să o strângă mai tare în braţe cu atât îşi ura mai tare corpul rigid, pe care nu îl putea modela şi lipi veşnic de al ei. Dar, cu siguranţă, şi-a detestat trupul şi neputinţa atunci când a văzut cum ea, cea pe care a iubit-o, este zdrobită pe parbrizul unei maşini. Dacă nu ar fi fost corpul acesta plin de imperfecţiuni ar fi ajuns mai repede, ar fi împins-o din faţa maşinii şi ar fi murit pentru ea. Şi-ar fi strivit cu bucurie carnea pentru ea. Dar nu a reuşita să ajungă. Când a ajuns lângă ea nu a putut face nimic altceva decât să-şi spele rănile în sângele ei. Trupul lui nu a reuşit să se descompună şi să-i acopere rănile. Nu a reuşit să-i dea înapoi bătăile inimii. Cu o ultimă încercare, nu a putut să o aducă la viaţă cu un sărut… basme. A stat acolo şi i-a numărat ultimele bătăi ale inimii, şi-a lăsat obrazul mângâiat de respiraţia ei limitată. Deşi ceea ce a făcut apoi, după ce ea a murit, unora li s-ar părea demonic, lui i s-a părut perfect normal. I-a sorbit sângele. Cu patima pe care un îndrăgostit bea primul pahar de vin cu persoana iubită. Şi totuşi el a pus mai multă pasiune. O patimă nebună de a o introduce în corpul lui pe vecie. Sau mai bine zis, până când se va duce şi acest corp. Acum, amintindu-şi, durerea parcă nu mai e atât de mare, ori e infinit de imensă şi nu îi mai simte limitele. Sângele ei făcea parte din el. Şi totuşi el vrea să iasă din acest corp. De ce? Pentru că i-a profanat sângele deoarece i-a găsit un aşa loc. Ar fi atât de uşor să moară…

Tu

Te simţi de parcă te-ai afla într-o vâltoare care te aruncă, te loveşte şi, în final, te îneacă. Valuri de mulţime vin şi se izbesc de tine. Şoapte continue, râsete isterice, ţipete şi înjurături, toate se atenuează până nu auzi decât un vâjâit continuu. Aceiaşi absurditate de idei îţi inundă capul. Aceleaşi raze de lună îţi irită retina. Aceleaşi fire de praf îţi zgârie pielea şi aceleaşi gaze de eşapament îţi usucă traheea. Aceiaşi continuitate şi repetare a acestor factori nocivi. Faci acelaşi pas la infinit şi respiri acelaşi aer îmbâcsit de fumul de ţigară. Imagini iluzorii, delirante care se desfăşoară în faţa ochilor ca un film vechi, fără sonor, prost montat. Dar cel mai important e ceea ce simţi în interior. Acea învălmăşeală de sentimente la fel de iluzorii. De la frică până la bucurie, nerăbdare, frustrare, nepăsare, până la cel mai persistent sentiment…ură. Ura că trebuie să trăieşti aceiaşi secvenţă atât de mult încât pare o infinitate. Ura că nu reuşeşti să distingi prin acele secvenţe decât chipul cel mai nedorit. Ura că eşti lovit şi că nu ţi se dă ocazia să ripostezi. Ură pentru că urăşti. O strângere, o expansiune şi o răsucire a propriei fiinţe. O încercare de scăpare. Dar nu se reuşeşte decât condensarea cu peretele numit piele, o condensare care lasă mucegaiul că pătrundă în adâncul fiinţei. Erodează, deteriorează şi calcinează ultimele încercări ale sufletului de a riposta valului de factori nocivi. Ai vrea să ai puterea să te rogi, dar nu ştii pentru ce. Convulsiile fiinţei sunt din ce în ce mai rare până încetează cu un click care a deconectat aparatul de la sursă. Ecoul click-ului îţi inundă urechile şi în loc să se estompeze este din ce în ce mai asurzitor. O goana frenetică îţi trece prin vene. Ultima doză de drog de care ai parte, ultimul val de adrenalină şi aceleaşi şoapte de fundal…