Pff...

Să plângi pentru ceea ce nu ai, pentru ceva la care nu ai avut ocazia să participi, nu ai putut sa te dedici. Aş dori să fiu arcuşul unei viori… frecarea dureroasă pe corzi, durere, durerea care creează. Aş vrea să fiu un Înger, un Înger care nu a cunoscut Raiul. Aş vrea să fiu un Demon, un Demon subjugat de liniştea unei nopţi de toamnă, o creatură damnată să trăiască în lumină. Aş prefera să fiu orice, numai om nu. A fi om e cel mai mare blestem? Eu cred că există unul şi mai mare… a fi neom. A-ţi nega firea şi în acelaşi timp a-ţi dori cu ardoare să ucizi neomul din tine. Egoismul. E ca şi cum iubeşti ceva, ceva ce îţi face rău dar nu îi poţi da drumul. Ar fi ca şi cum ai nega neomul din tine. Dar dacă negi şi acea parte… ce îţi mai rămâne? Nimicul. Nimicul infinit care aparţine acelei nevoi de a avea ceva. Plâng după ceea ce nu am, deoarece nu pot plânge pentru ceva ce am. Nu îmi aparţine nimic, deoarece nu am forma necesară pentru a fi în posesiunea unui lucru. Tânjesc după ceva ce nu am simţit niciodată, am nevoia să mă alimentez frenetic cu acel lucru, chiar dacă ştiu că poate ucide. O formă de masochism dusă la extrem? Posibil… Dar îmi place să o numesc doar nevoie, nevoia unei vieţi tulburătoare… De ce? Deoarece îmi e teamă de viaţa în care faci doar compromisuri, viaţa în care te mulţumeşti cu puţin. De ce să aleg lumina şi claritatea când pot alege ceaţa şi întunericul. Şi aici nu mă refer la Iad sau Rai, dar chiar şi aşa, ce ar fi Raiul fără Iad? Iadul poate exista singur, nu şi Raiul; are nevoie de altceva care să te facă să ţi-l doreşti nu neapărat pentru ceea ce reprezintă el, ci pentru frica de a cădea în cealaltă extremă. Dacă ar fi să aleg între durere şi fericire… Durerea, jalnica şi nemuritoarea durere, deoarece, atunci când voi avea un moment de fericire, plecând de la ipoteza că va exista unul, voi şti să-l apreciez, pentru ca apoi să fiu distrusă de intensitatea durerii care îşi ia revanşa. Apus sau răsărit? După fiecare răsărit ştii că există un apus, dar nu ştii niciodată dacă acel apus, dintr-un anumit moment, e ultimul. E ca şi cum ai alege între „a crea” şi „a ucide”. Ştii cu siguranţă că dacă ai creat ceva, îl poţi ucide, dar odată ucis, nu există certitudinea unui nou început. Şi ce ar putea fi mai frumos, dacă nu să poţi asista la sfârşit. Îmi pare rău că nu am văzut căderea Romei, că nu am văzut cum a fost distrusă Biblioteca de la Alexandria. Nimic nu se compară cu grandoarea unui lucru care moare. Aş fi vrut să pot vedea Roma în flăcări… Cum se consumă în propriile mizerii arse, în carnea sclavilor şi aurul nobililor şi cum din cenuşă nu se ridică decât fumul. Momentan trebuie să mă mulţumesc doar cu privilegiul de a asista la propria-mi combustie.