Perfect

Cum e să îţi aştepţi moartea? Cioran spune că atunci când te sinucizi o faci prea târziu. Şi are dreptate. Sinuciderea mereu e o reacţie întârziată. M-am gândit la asta acum câteva luni. De câteva luni mă gândesc cum aş putea muri. Aş fi vrut să am şansa să încerc toate modalităţile de sinucidere pentru a şti cum să mor. Pentru a găsi calea perfectă de a muri. Şi m-am gândit mult. Nici acum, când a venit ziua şi stau pe marginea podului pentru a mă arunca nu sunt ferm convinsă că mor aşa cum trebuie. Îmi e frică. Dau dovadă de laşitate chiar şi în ultimul şi singurul moment în care mai pot lua o decizie care să conteze cu adevărat. Analizez decorul. Nu am nici cea mai mică şansă de a trăi. Odată ce mă arunc nu voi mai avea decât câteva secunde până să mă apropii de stâncile ascuţite de sub pod. Aş fi vrut să beau ceva acum, dar nu vroiam să se spună că m-am sinucis din cauză că eram beată. Era una din cele mai lucide decizii pe care le-am luat. Îmi scot căştile din urechi. Nu vreau sa profanez vre-o melodie cu moartea mea, sau nu vreau să-mi profanez moartea cu o melodie. Încerc să îmi imaginez senzaţia. Am frică de înălţime. Îmi e frică de moarte. În ultimele minute de trăit îmi înfrâng frica. Iau o gură de aer. O să-mi fie dor… Nu am nimic la mine. Nicio scrisoare de rămas bun, niciun bilet. Nu am cui să le adresez. Mă uit în sus. În speranţa de a găsi ceva, ceva care să mă facă să am puterea de a continua ceea ce mi-am propus. Stelele sunt foarte strălucitoare. Se spune că la moartea unei persoane cade o stea. La mine nu cred că va cădea nici măcar o jumătate de stea. Ar putea să cadă şi întregul cer că tot nu va mai conta. Vântul ţine cu mine. Îmi bate în spate. Era ca un îndemn spre moarte, spre nemurire. Sângele meu se va contopi cu acele stânci, cu acel pământ. Îmi simt respiraţia rece. Plămânii mă dor, sunt şi ei plictisiţi de această banalitate de a inspira şi expira. Inima încearcă să-mi iasă din piept. Poate că e singurul organ din mine care nu îşi doreşte să moară. Ciudat, având în vedere că ea a suferit cel mai mult. O aud cum plânge după viaţă. Închid ochii, dacă nu o fac acum nu o să am puterea să o mai fac. Fac pasul. Un pas mic pentru om dar un pas mare pentru iad. Cad… simt cum se dilată timpul. Aerul îmi biciuieşte faţa, nu mai aud nimic decât un vâjâit continuu şi stresant. De cum nu am mai atins podul am regretat ceea ce fac… o laşă până la capăt. Simt cum îmi lăcrimează ochii dar nu vreau să-i închid, o senzaţie de vomă chinuitoare, bătăile inimii mi se accelerează. Urăsc gravitaţia. Văd cum pământul se apropie din ce în ce mai repede spre mine. Ultimul val de adrenalină îmi vuieşte prin corp. Plâng… Durerea în momentul în care am atins stâncile a fost de neimaginat. O durere care mă acuza, mă condamna. Carnea cade sfâșiată de pe corp. Oasele îmi sunt zdrobite. Sângele îmi inundă vederea şi încearcă să iasă afară din corpul care a îndrăznit să se împotrivească legilor naturii. Simt atingerea caldă a sângelui, mirosul şi gustul dătător de viaţă. Aud fiecare strop care se loveşte de stânci. Aud fiecare strigăt de durere din corpul meu. Încerc să deschid gura pentru a ţipa, dar nu iese nici un sunet. Un strigăt mort, de îndurare, de iertare. Se pare că nu am ales sinuciderea perfectă, sper doar să mai am o şansă, cu siguranţă că data viitoare voi muri perfect…