Ploaia sau ceva asemanator

Ploaia. Stau la adăpost şi totuşi simt cum fiecare firicel de ploaie mă loveşte şi se prelinge pe pielea mea degradându-mă, luând cu ea, prin fina prelingere şi ultimul praf de speranţă pe care îl mai deţin. O picătură, două, trei… Închid ochii pentru a-mi reţine lacrimile. M-am săturat să mă degradez cu apa sărată şi amară care izbucneşte din sufletul meu ca un gheizer în încercarea de a ajunge la cer, în penibila încercare de a întrece un vulcan prin măiestrie. Ating cu mâna tremurândă geamul rece. Amprentele mele arată atât de bizar pe geamul prăfuit. Seamănă cu amprenta pe care ai lăsat-o tu pe sufletul sau inima mea (încă nu mi-am dat seama pe care). Numai că amprenta ta e mai frumoasă, e mai atent crestată. Ca un fier încins. Şi totuşi sângerează, ca şi cum ai fi îndepărtat apoi crusta care se formase pentru a păstra esenţa în interior. Sângerez şi încă foarte grav. Un fulger îşi face loc printre cerul înnorat şi îmi deranjează vederea. Aşa cum zâmbetul tău îmi zgârie corneea. Ochiul meu încearcă în zadar să-şi modifice pupila după alternanţa lumină-întuneric, aşa cum eu am încercat să-mi modific visele după oscilaţiile tale. Aud lătratul prelung al unui câine în întunericul profund la fel de lugubru ca şi scâncetul sufletului meu. Încerc să-mi canalizez furia şi zgârii lemnul prost vopsit de la pervazul ferestrei. Sunetul produs îmi pătrunde până în creier şi dincolo de el, e un sunet pe care numai inima, sau sufletul, îl poate înţelege. E ca şi cel mai binefăcător sunet din lume. E ca strigătul de agonie al speranţei mele arse pe rug. Zgârii atât de tare dar tot nu mă simt mulţumită, aşa că încerc să-mi înfig unghiile în geam, să încerc să găsesc o cale de scăpare în ploaia care m-ar putea ajuta şi la dezintegrarea corpului. Îmi privesc unghiile lungi date cu o ojă neagră sărită şi roasă pe alocuri. Încerc să-mi găsesc scăparea, zgârii geamul atât de tare încât mi se rup unghiile. Lichidul cald, roşiatic şi cu miros metalic mi se prelinge pe toată mâna pentru ca apoi să se dezlipească de corpul meu şi să picure în praful de pe jos. Picătură cu picătură, aşa cum viaţa se scurge secundă cu secundă. Vântul îşi face loc prin crăpăturile adăpostului instabil. Deranjează câteva foi de pe o masă improvizată şi face flacăra lumânării să tremure, să se micşoreze la fel cum voinţa şi personalitatea mea a fost schimbată, umbrită şi mai apoi stinsă de egoismul tău. Rămân în întunericul binevoitor. Vântul vuieşte, cântă ceva melancolic, dramatic, demonic chiar pentru ultimele clipe care mi-au rămas. Picăturile de ploaie bat din ce în ce mai puternic în geam iar degetele mele continuă să sângereze. Un fluture se loveşte zadarnic de fereastra mea, un fluture minunat încearcă să pătrundă în adăpostul meu, zadarnic… venim din două lumi diferite. Şi totuşi se loveşte frenetic de geam, nu renunţă chiar dacă, cu fiecare lovitură se apropie mai mult de înfrângere, de invaliditate. Renunţă la zbor doar pentru că are impresia că aici e mai bine, doar o iluzie. Aşa cum eu am renunţat la idealurile mele, la ascensiunea mea în viaţă doar pentru o iluzie. M-am lovit de atâtea ori de geamul pe care îl închideai tu atunci când doreai. Fiecare picătură este ca un glonț în aripile fluturelui. Îi aud chemarea şi plâng. Bat cu palmele în geam… de ce? Nu aveţi pic de milă pentru o astfel de fiinţă, de ce să moară? Văd cum fluturele îşi finalizează ultima bătaie din aripi la fel de minunat ca şi cum ar fi fost prima. Ca şi cum acum ar fi realizat că va reuşi să zboare după ce a aşteptat atât crunta metamorfoză. Un tunet încununează prăbuşirea fluturelui. Ţip din spatele geamului. Un ţipăt care nu îmi aparţinea. Un ţipăt prevestitor de moarte. Ca o chemare spre locul în care nimic nu mai este viu decât izvorul de sânge care se mai scurge din mine. Îmi pun mâinile pe obraz pentru a verifica dacă mai trăiesc. Un fulger luminează geamul şi îmi văd reflexia. O necunoscută cu ochii din care s-a scurs culoarea odată cu machiajul, cu părul răsfirat de vânt sau de duritatea cu care neuronii mai fac sinapsele şi cu buzele crăpate. Mă uit prelung în geam şi zâmbesc. Am zâmbit pentru ultima dată ca şi cum ar fi fost prima dată când descopăr zâmbetul unui matur în care dragostea şi-a înfipt rădăcinile. Simt si acum gustul metalic al acestora, mi s-a închegat pe limbă, am lanţuri grele de rugină in loc de rădăcini.