Monolog

Dacă aş avea ocazia să spun ceea ce vreau să–ţi spun de atâta timp, dacă aş putea să ţip pentru a mă descătuşa de această banalitate a încercării de şoaptă, dacă aş şti cu siguranţă că asculţi ceea ce zic eu, atunci nu aş mai avea curajul să spun ceea ce am de spus. Tocmai această consumare a fiinţei mă face să am ceva să-ţi spun. Tocmai acest lucru îmi oferă un scop. Scopul de a-mi face un monolog, de a-l modifica în încercarea de a fi cât mai perfect, totuşi, această siguranţă ca nu vei fi niciodată interesat de ceea ce îţi zic mă face să continui acest monolog, această încercare de a-mi exprima părerea, o părere pe care nu o vei auzi niciodată. Sau certitudinea că nu ai putea să o înţelegi? Dar nu este acelaşi lucru? Este ceva ce îmi aparţine mie, ceva ce rămâne şi se consumă în mine. Numai gândindu-mă că ai putea să auzi acest lucru pe care tânjesc să ţi-l spun îmi demonstrează banalitatea monologului, banalitatea proprie-mi fiinţe.