Cutremur (ca o mica avertizare... unii pot considera aceasta postare sadica..)

Încerc să fac un pas. Incertitudinea mă pândeşte de oriunde. Dacă va mai fi încă un cutremur nu ştiu dacă voi reuşi să ies din clădirea asta până se prăbuşeşte, de fapt e imposibil. Cine dracu m-a pus să mă urc într-o astfel de clădire într-o regiune cu o astfel de activitate seismică? Încerc să-mi găsesc centrul de greutate dar îmi dau seama că nu îl pot repera. Nu mă pot repera pe mine. Frica îmi îngheaţă sângele în vene. Pun piciorul jos şi simt cum toată clădirea se clatină. Simt urletul mulţimii prinsă printre scânduri şi bucăţi de perete. Mă uit în jurul meu. Este o minune că am reuşit să rămân în viaţă. Toţi ceilalţi au căzut de aici câteva etaje bune. Aud un foşnet şi mă uit în stânga mea. Incertitudinea… reuşesc să ajung la locul unde ar fi trebuit să fie scările. Încerc să cobor. Reuşesc. Clădirea geme şi se clatină. Bucăţi de tavan cad în jurul meu. Mai am câteva etaje. Încerc să-mi găsesc drumul spre scara următoare. Nu pot aştepta să fiu salvată. Tot oraşul a fost afectat, de fapt, toată lumea a fost afectată. Încerc să mă agăţ cu mâinile de ceva dar nu pot să simt. Nu percep forma obiectului. Mai cobor cu greu un etaj. Încă unu şi sunt scăpată. Mă uit în jurul meu. O imagine apocaliptică mi se desfăşoară prin faţa ochilor. Văd sânge în jurul meu. Membre amputate, corpuri strivite, dar nu mai aud pe nimeni. Nu a mai rămas nimeni care poate fi salvat. Mai cobor cu greu încă un etaj. Încă un val de cutremur începe şi nu mă pot duce spre uşă. Începe o ploaie cu praf. Instalaţiile au cedat. Aud cum curge apă, sau sânge. Închid ochii. Încerc să zic o rugăciune dar nu îmi mai amintesc cum se face. Am impresia că îmi curg lacrimile dar nu le pot simţi sau percepe. Nu mă doare nimic dar ştiam că sunt rănită. Încerc să-mi încolăcesc mâinile în jurul unui stâlp care părea mai sigur. Dar nu pot simţi nici forma, nici textura. Nimic. Închid ochii şi cutremurul se opreşte iar. Îi deschid şi încerc să fac încă un pas când privirile îmi sunt atrase în mijlocul camerei în descompunere. Un corp. Un corp care a aparţinut unei persoane stătea acolo. Un corp deformat de cădere. Persoana purtase haine ca ale mele… arăta ca mine… era ca mine...era...

Bon appétit!

Încerc să văd dar e ceva ce-mi acoperă ochii. Ceva supărător de opac. Văd o realitate diformă, grotescă, modificată exagerat. Văd ceea ce mi se dă să văd. Nu sunt lăsată să aleg, mi se vâră sub nas o realitate iluzorie pe care trebuie să o înghit. Aşa se întâmplă în ziua de azi. Suntem condamnaţi şi învinuiţi pentru că nu vrem să avem o ţară mai bună. Se spune că noi suntem cei tineri, cei care trebuie să scoată ţara din… cenuşă, dar noi suntem omorâţi de fum înainte să avem şansa să încercăm. Suntem ca nişte embrioni aflaţi în placenta unei mame fumătoare. Suntem deformaţi de acţiunile voastre şi tot noi suntem vinovaţi. Ne distrugeţi viitorul prin distrugerea educaţiei, şi tot noi suntem vinovaţi. Spuneţi că o să faceţi şi că o să dregeţi şi apoi uitaţi. E adevărat, demonstraţi un singur lucru, aveţi o memorie foarte proastă. Suntem condamnaţi că plecăm din locul natal… şi de ce dracu să rămân? Ca să mai iau câteva doze de fum în plus. Sunteţi cei mai buni traficanţi, faceţi trafic cu conştiinţă şi tot voi apelaţi la conştiinţa noastră. Vă purtaţi de parcă mereu e sezonul asteniilor de primăvară. Sunteţi ca nişte animale de pradă, dar nu pot spune nici măcar asta. Animalele ucid de foame, nu de plăcere. Voi furaţi din dragoste, minţiţi din patriotism şi vorbiţi… degeaba. Mă supără sentimentul că sunt printre singurele persoane care realizează asta. Mă deranjează că mă simt ca un singur peşte care se strâmbă la rechin. Un peşte care nu ştie că acel rechin e mort. Un peşte condamnat să fi condus de un sistem mort. Şi am ciudatul sentiment că nu se mai poate face nimic… doar să gătim rechinul…

Durere.

Durere. E tot ceea ce simţi. Asta dacă poţi spune că mai simţi ceva. La stadiul în care te afli in acel moment nu mai poţi spune că simţi; nici nu ştiu dacă poţi spune că percepi durerea. Nici nu ştiu dacă poţi simţi ceva. Îmi amintesc că plângeam. Mă rănise mult ceea ce îmi făcuse lumea. Am ştiut de la început că nu voi avea parte de o viaţă fericită şi uşoară…dar niciodată nu mi-am închipuit asta. Aveam atâtea planuri… Îmi doream sa vizitez lumea, să învăţ, să petrec mai mult alături de prietenii mei, să trec prin toate greutăţile, să iubesc şi să urăsc cu aceiaşi inimă. Îmi doream să mă spăl pe dinţi în fiecare zi, să nu îmi pieptăn părul decât atunci când aş fi fost nevoită. Dar se pare că nu voi mai avea dreptul la asta… DURERE. Durere sub formă de dezamăgire, frustrare, exasperare, orice tip de durere… totul se aduna în mine, eram ca o sferă de energie care absoarbe toată durerea. Mă simţeam atât de plină. Totuşi simţeam cum tot ce adunasem în cei 17 ani ai mei mi se scurgea din trup prin toţi porii pielii. Plângeam…

!!! Era un strigat gâtuit, strigătul unui animal prins în capcană. Era ceva în acel strigăt, ceva… un claxon puternic. Mă uit spre dreapta şi nişte faruri mă orbeau. Era la fel ca în acele coşmaruri în care încerc să fugi dar nu reuşeşti. Te mişti cu greutate. Gravitaţia şi forţa de frecare, totul este împotriva ta. Am închis ochii… DURERE… i-am văzut pe toţi, dar îmi persista în minte imaginea lui. O putere neobişnuită mi-a trecut prin vene. Poate că era ultima încercare a corpului meu de a rămâne în viaţă. Am simţit ultimul val de adrenalină. Auzeam cum se făceau sinapsele prin întregul corp, eram conştientă de fiecare fibră musculară. Apoi adevărul m-a izbit în acelaşi timp în care m-a izbit şi maşina… îl iubeam… am fost aruncată cel puţin 5 metrii pe şosea. DURERE!

Vroiam să-i spun că mi-am dat seama, avea dreptate, dragostea nu vine la o anumita vârstă, nu..vroiam să-i spun că m-am înşelat..vroiam… Naiba să o ia de viaţă! Tânjesc atâta după ceva şi când capăt acel ceva vine moartea şi mă ia… îl iubeam nu am reuşit să îi spun asta… iar acum nu mai pot deschide gura… simt doar sângele care îmi iese ca o cascadă din gură… nu îi pot auzi nici vocea. Doar o şoapta continuă… nişte sirene departe de mine… i-am dezamăgit pe toţi. Ultimul lucru care mi-am dorit să-l fac a fost chiar ultimul lucru făcut, ironia sorţii… trebuie să stric mereu totul… şi de ce nu mai aud nimic? DURERE… simt că mă strâng, simt cum pielea mă strânge. Sufletul meu este în expansiune… fiecare fibră din corpul meu îmi spune ca trebuie să nu cedez, dar e prea târziu… viaţa m-a înfrânt de mult, eu de fapt nu păţesc decât ceea ce ar fi trebuit să păţesc cu mult timp în urmă. Ar fi trebuit să fiu de mult moartă. M-am născut pentru a muri, dar nu să trec spre moarte ca toţi ceilalţi, nu! Moartea la mine trebuia să fie un proces lung şi costisitor. Să simt cum fiecare părticică din mine aluneca spre infern.

Întuneric, durere, întuneric, frică, adevăr…

Mereu m-am întrebat ce se întâmplă după moarte…deşi o păcălisem de atâtea ori eram sigură că va veni şi rândul meu. Ce se întâmplă când mori? Mereu am perceput moartea, mai întâi ca un sfârşit. Se termină un ciclu, se sfârşeşte o lume. Lumea mea personală. Cea mai importantă lume. Se termină istoria. Nu voi mai fi acolo ca să văd cum se scrie istorie, cum se modifică geografia şi cum evoluează cei care au fost în jurul meu. De fapt, nici ei nu vor mai exista deoarece nu voi mai avea ochi sa-i vad. Şi totuşi e ciudat. Întunericul din jurul meu e atât de copleşitor… oare e un moment de odihnă, moment pe care trebuie să-l folosesc spre a mă ruga pentru sufletul meu? Mereu m-am temut de judecata de apoi. M-am temut de infern, şi acum mă tem… în timpul vieţii am ajuns la concluzia că nu există iad. Dar acum, când sunt perfect conştientă că am murit, asta daca poate exista această conştientizare, mă tem de orice… Totuşi nu apare nici un înger sau demon, să înţeleg că nu sunt demnă să fiu întâmpinată nici măcar de un demon? Nu văd/percep nici lumină, nici căldură. Mereu se spune că atunci când mori te îndrepţi spre lumină. Se pare că viaţa m-a trădat şi de data asta… nu îmi rezervă după ce ies din ea decât un colţ întunecat şi rece. Încerc să întind mâna dar nu simt că fac nicio mişcare. Nu simt decât aceiaşi durere constantă, sunt frustrată. Îmi e frică, mereu mi-a fost frică să fiu singură. Iar acum sunt cel mai singur suflet de pe lume. Încerc încă o dată să îmi îndrept mâna în faţă. Nici nu pot conştientiza poziţia mea. Nici nu îmi pot conştientiza forma corpului. Mă simt goala, şi în acelaşi timp atât de plină. Simt cum timpul se scurge prin mine. Mă simt ca şi cum am aflat totul…şi totuşi ştiu atât de puţin… încerc să-mi amintesc. Am uitat şi numele mamei… era singurul nume pe care nu ar fi trebuit sa-l uit niciodată, şi totuşi nici nu mai ştiu cum arăta… cum arătam eu? Cine sunt eu? Ce fac aici? Şi de ce mă omoară durerea asta groaznică? Şi apoi adevărul m-a izbit… nu mai exista acel EU!!!

Dulcea agonie

Agonia… e singurul lucru pe care mi-l oferi cu adevărat.

Nici de faptul că trăiesc nu mai sunt sigură. Simt un zbucium, simt durerea şi agonia, sunt agonia. M-am contopit cu ea de atâtea ori încât nu mai poţi zice care e diferenţa dintre noi. Dar, chiar dacă agonia e singurul lucru pe care îl simt, încă mai simt. Niciodată nu am simţit atât de mult şi atât de intens. Simt fiecare firicel de praf care arde în căldura focului de vară. Eu ard, dar nu în foc, ci în agonie. Limbile focului care m-ar cuprinde şi m-ar înlănţui ar fi mai eliberatoare decât agonia din jurul meu. Urletul meu demonic nu porneşte din sufletul ars ci din însăşi agonia. Am nevie de aer, dar nu înghit nici măcar fum, primesc mirosul tău, acum ard şi din interior. Focul e singurul care m-ar putea salva, dar cred că agonia mea l-ar stinge. Simt urletul fiecărei picături de ploaie care se apropie cu putere de pământ. Mă simt ca prinsă într-un vârtej într-un ocean atât de sărat încât mă ustură pielea, o simt cum cade de pe mine. Ocean plin de agonie. Agonie care mă aruncă şi mă loveşte de stâncile masive ale infernului. Vreau să respir dar apa îmi inundă plămânii. Mă ustură gâtul, ard şi în interior. Mă ustură ochii. Rămân fără vedere. Îmi îngheaţă mâinile, îţi simt atingerea. Atingere ta e de mii şi mii mai dureroasă decât atingerea unui fier încins. Vreau moartea, dar primesc doar zâmbetul tău.

Ai crezut că mă ajuţi, că mă eliberezi, dar nici măcar nu ai reuşit să mă omori, trăiesc infernul…

Aş vrea să pot spune că te iubesc, dar oare poţi iubi ceva care nici măcar nu te eliberează prin moarte? Eşti atât de egoist. Vii şi îmi oferi clipe de linişte doar când ai tu nevoie de liniştea mea. Dar eu nu pot să-ţi ofer asta. M-ai distrus! Nici nu te pot condamna pentru asta. Agonia e singurul lucru care mi l-ai oferit cu adevărat. Iubesc agonia, mă identific cu ea. Am nevoie de agonie pentru a-mi aminti că eşti real şi că nu eşti doar o născocire a minţii mele masochiste.

Cum poţi dori atât de mult ceva care te distruge? Ceva care te consună? Mă vei nimici, dar nu de tot, căci va rămâne agonia. Voi trăi prin fiecare persoană care va simţi fiorii dătători de viaţă a agoniei. Te voi căuta. Fiecare strigăt de durere va fi numele tău. Şi nu te voi găsi, pentru că sunt agonia…

Până să te întâlnesc eram moartă, nu simţeam nimic…acum simt… agonia… şi sunt veşnică… am nevoie să-mi alimentezi agonia… vreau să te uiţi la mine… priveşte-mi moartea, trecerea spre o formă superioară, trecerea în agonie. Vreau să ştiu că am murit sub ochii tăi, asta ar face agonia mai… dulce. Vreau să te uiţi la mine!!!

ar putea sa fie si asa de rau...

Daca ar fi sa luam ca exemplu, nu ca ar fi cazul, dar sa incercam, uite-te la mine… priveste-ma de afara… nimic interesant nu? Dar daca ti-as spune ca sufar de o boala rara? Netratabila? Mortala? Ce ai face? Ai avea 2 optiuni, de fapt eu vad doar doua, poate tu gasesti mai multe, sa ma anunti si pe mine daca vei gasi si altele. Una din el ar fi sa-ti strangi bagajele si sa pleci naibii din viata mea..alta…ar fi sa ramai cu mine. Si daca ti-as spune ca aceasta boala e ceva care macina din exterior spre interior si din interior spre exterior. Ai alege prima variant, sau ai ramane, in continuare? Si de ce ai ramane? Oamenii alearga dupa satisfactii. Nu exista nicio statisfactie in a vedea un om care moare macinat de propria boala, o boala la care nu ai contribuit cu nimic. Un om la care nu ai contribuit cu nimic. Doar niste farame de sentimente pe ici pe colo. Ce ai face? Poate ai ramane din mila….”si asa ca nu o mai duce mult”…ai incerca sa astupi niste goluri in peretii unei ruine cu ciment de ultima calitate? Ai incerca sa pui niste termopane in locurile in care acum o mie de ani erau niste incercari de ferestre? Desigur ca asta ai face. Si stii de ce? Pentru ca atunci cand o sa ma vezi moarta o sa-ti doresti sa spui:”am ajutat-o cat am putut, dar dumnezeu…voia domnului”. Si totusi unde e satisfactia? Ai putea sa incepi sa ma iubesti, sa ma faci sa nu imi doresc moartea. Sa faci din ultima zi din viata ceva extraordinar. Ai putea sa ma ajuti sa ma ridic. Ai putea sa-mi explici de ce trebuie să mor acum. Ai putea să mă întrebi de ce acum cand totul e atat de frumos. Si m-ai ridica si mai sus, mi-ai ajuta sentimentele sa renasc din cenusa ca pasarea Phoenix pentru ca apoi sa vezi o cadere si o izbitura mult mai mare, sa mori de satisfactie cand vei vedea ca sufletul mi se sparge in miliarde de bucati, bucati care de la inceput nu au fost prinse cum trebuie. Am avut o singura satisfactie in viata asta: sa te satisfac pe tine la moartea mea. Am fost de la inceput sortita esecului, am fost doar un om creat din resturi, iar tu nu ai putut face nimic decat sa-mi mai dai niste farame de resturi… fii fericit, era doar un exemplu nu te roaga nimeni sa ma vezi murind:))