Tu

Te simţi de parcă te-ai afla într-o vâltoare care te aruncă, te loveşte şi, în final, te îneacă. Valuri de mulţime vin şi se izbesc de tine. Şoapte continue, râsete isterice, ţipete şi înjurături, toate se atenuează până nu auzi decât un vâjâit continuu. Aceiaşi absurditate de idei îţi inundă capul. Aceleaşi raze de lună îţi irită retina. Aceleaşi fire de praf îţi zgârie pielea şi aceleaşi gaze de eşapament îţi usucă traheea. Aceiaşi continuitate şi repetare a acestor factori nocivi. Faci acelaşi pas la infinit şi respiri acelaşi aer îmbâcsit de fumul de ţigară. Imagini iluzorii, delirante care se desfăşoară în faţa ochilor ca un film vechi, fără sonor, prost montat. Dar cel mai important e ceea ce simţi în interior. Acea învălmăşeală de sentimente la fel de iluzorii. De la frică până la bucurie, nerăbdare, frustrare, nepăsare, până la cel mai persistent sentiment…ură. Ura că trebuie să trăieşti aceiaşi secvenţă atât de mult încât pare o infinitate. Ura că nu reuşeşti să distingi prin acele secvenţe decât chipul cel mai nedorit. Ura că eşti lovit şi că nu ţi se dă ocazia să ripostezi. Ură pentru că urăşti. O strângere, o expansiune şi o răsucire a propriei fiinţe. O încercare de scăpare. Dar nu se reuşeşte decât condensarea cu peretele numit piele, o condensare care lasă mucegaiul că pătrundă în adâncul fiinţei. Erodează, deteriorează şi calcinează ultimele încercări ale sufletului de a riposta valului de factori nocivi. Ai vrea să ai puterea să te rogi, dar nu ştii pentru ce. Convulsiile fiinţei sunt din ce în ce mai rare până încetează cu un click care a deconectat aparatul de la sursă. Ecoul click-ului îţi inundă urechile şi în loc să se estompeze este din ce în ce mai asurzitor. O goana frenetică îţi trece prin vene. Ultima doză de drog de care ai parte, ultimul val de adrenalină şi aceleaşi şoapte de fundal…